La Râmnicu Vâlcea există un secret mai mare decât Area 51 sau decât elixirul vieţii. 

La Râmnicu Vâlcea sunt mai multe instituţii care apără cu dinţii un mare mister. Este vorba de un secret de stat la care nici un ziarist nu are acces. 

De exemplu, azi aveam de dat o ştire banală, mi se părea mie, legată de context. Informaţie despre câţi vâlceni au fost muşcaţi de câinii madanezi în primele opt luni ale anului. Habar n-aveam că această informaţie este similară cazului Roswell sau că este atât de tabu, precum extratereştii care l-ar fi răpit pe Elvis. 

Am început să sun. La DSP, nimeni nu a dorit să vorbească, era ca şi cum ceream datele de naştere ale lui Obama. „Nu sunt în măsură să dau această informaţie. În nici un caz”. Am rămas mut. Deja mi-era teamă că am atins cumva vreun subiect delicat. Mi-am verificat lista de relaţii de aici şi am continuat să sun, să fiu perseverent. Dar nimic. Mi-am schimabt  tonul, de la autoritar, la politicos şi apoi la servil. 

Am sunat la Spital. Aici m-au purtat pe la tot felul de secţii şi toţi au fandat la această întrebare. Ba, mai mult, am fost trimis să sun la DSV, adică la veterinari, încât mi-a venit în minte şi o ironie. „Păi, domne, acolo aş putea să aflu doar dacă vreun câine a reclamat faptul că a fost muşcat de vreun om!” 

La Primăria Râmnicului nimeni nu ştia nimic. O oră, m-am învârtit în telefoane şi am renunţat. Secţiile spitalului, DSP, absolut nimeni nu a dorit să divulge această informaţie. M-am gândit atunci la motive. 

Cred că sunt mai multe. Fie este vorba de atacurile unor câini vârcolaci, iar victimele s-au transformat peste noapte în vârcolaci şi atunci se efectuează cercetări ultrasecrete, iar eu din întâmplare zgândărisem o anchetă a NSA, a CIA sau FBI. Fie Câinii vagabozni au semnat vreun document prin care nu vor să li se divulge numărul şi identitatea, altfel pot acţiona în instanţă autorităţile statului. 

Fie câinii comunitari i-au ameninţat pe cei de la DSP sau Spitalul Judeţean cu represalii şi muşcături înzecite dacă se dau informaţii din casă. Atunci nu am decât să-i înţeleg pe bieţii funcţionari publici care trăiesc cu ameninţarea că aceste bestii le vor face felul, le vor aştepta copiii când ies de la şcoală, nevestele, în parcare. Altfel, sincer, nu-mi explic. 

A spune doar că este o lene birocratică (scuzaţi pleonasmul), ar fi o jignire pentru aceşti minunaţi angajaţi de la stat. Ei, săracii, îşi fac treaba şi îşi apără propriul destin. În concluzie, îmi cer scuze că mi-am permis să intru peste destinele unor oameni care muncesc prea mult la aceste secrete de stat. Ştiu acum faptul că abia peste 75 de ani, odată cu aflarea numelui adevăratului asasin al lui Kennedy, vom afla şi noi câţi vâlceni au fost muşcaţi de maidanezii din Vâlcea.