Gheorghe Smeoreanu: În primul rând, vă mulțumesc că ați acceptat acest interviu. În presă, nu prea există dialog între vechile și noile generații. Apoi, vă mărturisesc ce urmăresc acum: realmente, vreau să aflu cum gândește un tânăr jurnalist din presa locală.

Crisu Popescu: Şi eu vă mulţumesc pentru invitaţie. Da, ştiu ca e lipsă de dialog, dar parcă totuşi, problemele ultimilor ani ne-au mai apropiat. E rău că ne-au apropiat problemele şi am ajuns să ne sunăm ca să ne întrebăm, spre exemplu, dacă am răzbit în vreun contract de publicitate. În rest, sunt chestii legate de orgoliu şi interes!

Gheorghe Smeoreanu: Acum, cred ca este nevoie sa le spunem cititorilor câti ani aveti, ce școli ați făcut sau faceți și la ce ziar lucrați.

Crisu Popescu: Am 24 de ani, absolvent de Liceu Economic la Călimăneşti, de Drept la Spiru Haret în Râmnicu Vâlcea şi lucrez la săptămânalul regional Indiscret în Oltenia. 

Gheorghe Smeoreanu: Acum, să trecem la miezul discuției. De ce în presă ? Pasiune, conjunctură, comoditate ?

Crisu Popescu: Din toate câte ceva. Întâmplarea a făcut să fiu cooptat într-o echipă redacţională din timpul liceului. Am trimis nişte scrisori la Cozia – Info, o publicaţie nouă pe atunci, din Călimăneşti şi au început să se lege lucrurile. Ulterior am venit la Râmnicu Vâlcea unde am lucrat la Observator ( publicaţie a colegului nostru Adrian Pană ), iar din vara lui 2008 sunt la Indiscret. Deci cam asta a fost partea care ţine de conjunctură. Pasiunea a venit odată cu lucrul efectiv. Şi doza de comoditate, din păcate, la fel…

Gheorghe Smeoreanu: Hm, parca nu se vede flacăra pasiunii în ceea ce spuneți. A fost mare, mică, potrivită ? S-a stins ?

Crisu Popescu: Nu s-a stins. Cel puţin eu nu o simt stinsă, poate de afară se vede altfel. A fost potrivită şi poate că-i mai bine aşa. Cred că oricât ar fi de frumoasă – şi este – meseria asta îţi poate da asemenea ,,lovituri” încât dacă flacăra e mare, te arzi de nu te vezi. În general nu sunt o fire moderată, dar în cazul de faţă, dacă flacăra arde moderat, cred că e un câştig. Nu?

Gheorghe Smeoreanu: Dumneavoastră știți mai bine. Acum, haideți să facem un inventar, vă rog. Mai întâi, al beneficiilor și  satisfacțiilor meseriei pe care o faceți. Va rog să fiți cât puteți de introspectiv și de sincer.

Crisu Popescu: Pentru că am o doză de vanitate, vă spun sincer că pentru mine e o chestiune senzaţională că-mi apare semnătura într-o publicaţie. Adică ştie lumea de mine… Ăsta este pentru mine principalul beneficiu. Satisfacţii financiare moderate, din tot felul de motive. Unele legate de comoditatea pe care-o discutam adineauri, altele legate poate de valoare, altele vin chiar din problemele economice generale. Dar, de departe, faptul îmi pot da cu părerea într-un ziar, pentru mine e important. Recunosc, nu din principii de liberă exprimare, ci dintr-un soi de mândrie personală. 

Gheorghe Smeoreanu: Foarte interesant. Da rîn jurul dumneavoastră, la colegii de meserie și generație, ce ați observat ? Ei cum răspund la această întrebare ?

Crisu Popescu: Nici unul dintre colegii mei de generaţie nu cred că are satisfacţii financiare mari. La noi toţi sunt mici sau moderate, ceea ce nu-i bine, dar nici foarte rău. În afara celor care-au intrat în meserie cu adevărat şi se vede că au vocaţie, mai răsar şi din ăştia care s-au făcut ziarişti ( mă rog, e o forţare de termen ) pentru că nu aveau ce să se facă. Să ştiţi că şi eu mi-am pus problema asta, nu cumva lucrez în presă pentru că poate n-am unde în altă parte? Mă mai încearcă întrebarea asta şi pe mulţi dintre noi ar trebui să ne încerce. Dar sunt şi colegi tineri care au satisfacţia meseriei. Nu mereu, dar o au.

Gheorghe Smeoreanu: Sa întoarcem foaia. Bănuiesc, adică sunt sigur, că există și nemulțumiri, constrângeri, interioare sau exterioare, probleme…Vă rog să abordăm și aceste aspecte.

Crisu Popescu: Da, sunt! Şi cele mai multe legate de bani, evident. Constrângeri interioare sunt puţine şi asta dintr-un noroc. Lucrez într-un loc unde am posibilitatea să-mi fac singur salariul, dar aici apar autoconstrângerile interioare. Într-un judeţ fără o piaţă reală a publicităţii, chestiile astea sunt inerente. Toţi ne izbim de ele pentru că aici, la Vâlcea, există aşa – zişi privaţi, pe banii statului. Sectorul privat e atât de dominat de stat, de administraţie, adică de politic, încât e greu să ajungi la un privat puternic fără o ,,pila”. Asta ca să nu folosesc termeni mai duri. Şi-n acvariul ăsta te zbaţi de dimineaţa până seara. De-aici se nasc toate problemele.

 Mai am şi alte nemulţumiri, dar acestea ţin de mine. Cum ar fi, dorinţa aproape prostească uneori, de a fi luat în seamă mai mult decât e cazul. Sunt totuşi un băiat de 24 de ani, cu vreo cinci ani în presă, la activ, dar uneori am senzaţia ca am mai mulţi. Şi ani de viaţă şi de presă. Însă mă dau repede problemele cu capul de pereţi şi mă pun la locul meu. Şi se naşte un fel de frustrare…

Gheorghe Smeoreanu: Este frumos ce spuneți , însă aș reveni la o chestiune. Ați vorbit despre pile. Se poate ajunge la ceea ce juridic se numește trafic de influență ? Dar la șantaj, sau, ca să îl parafrazeze pe Crin Antonescu, la șantajel ?

Crisu Popescu: Se poate ajunge la ambele. Iar presa vâlceană a ultimilor douăzeci de ani a demonstrat din plin acest lucru. 

Gheorghe Smeoreanu: Ați ajuns și dumneavoastră ? 

Crisu Popescu: La şantaj nu am recurs niciodată şi asta e uşor de verificat. Am vrut de la începutul interviului să ma dezbar chiar şi de mica doză de ipocrizie, uneori normală. Vreau să vă spun că nu am şantajat pe nimeni, iar un argument în sensul ăsta este că poate, deocamdată, nici nu am forţa necesară. Mă refer la forţă mediatică personală, nu a ziarului unde lucrez. Nu ştiu ce-o să fac atunci când o s-o am, dacă o s-o am. Sper să n-o fac!

Gheorghe Smeoreanu: Interesant. Cred ca nu o veți face. Vă voi ruga acum să îmi spuneți dacă generația dumneavoastră de jurnaliști se pregătește profesional și cum o face ?

Crisu Popescu: Nu ştiu dacă generaţia mea se pregăteşte profesional. Dar am câţiva prieteni în presă, colegi de generaţie, pe care uneori, atunci când îi sun, îmi răspund : ,,citesc„. Ceea ce e mare lucru. Şi eu citesc, acum mai puţin ca în alţi ani, din păcate. S-a acumulat o oboseală psihică şi din păcate nu mai duc prea multe pagini. Asta e în general, e un fel de pregătire profesională, chiar dacă nu-i de ajuns. 

Sigur, tehnica pură se învaţă la locul de muncă, pentru cei care n-am făcut Jurnalismul.

Gheorghe Smeoreanu: Ati ajuns vreodata sa regretati cele scrise într-un articol ?

Crisu Popescu: Da. Pentru că am scris şi neadevăruri. De cele mai multe ori fără să vreau. Au fost şi forţări voite, premeditate, dar nu minciuni sfruntate. Am minţit atunci când am fost sigur pe ceea ce scriu. Şi timpul nu mi-a dat dreptate. M-a cam durut, dar nu prea tare, pentru că am ajuns la concluzia că ăia despre care am scris minciuni sfruntate făcuseră nenorociri şi mai mari. Şi-atunci jena mi s-a mai atenuat. 

Gheorghe Smeoreanu: Parca aș insista. Ziceți că ați scris minciuni , de cele mai multe ori fără să vreți. Ați vrut vreodată ?

Crisu Popescu: N-am vrut sa mint în cel mai propriu şi mai ordinar sens al cuvântului. Au fost nuanţe de care am mai tras şi-atunci am amplificat nişte chestii. Dar niciodată nu mi-am pus în cap să mint într-un articol, aşa…de-al dracului. S-a dovedit în timp că nu am avut dreptate, dar eu când m-am aşezat la calculator să scriu aveam sentimentul că am dreptate. Şi sentimentul ăsta mi-l dădeau sursele ( care de multe ori te pot minţi, chiar dacă sunt trei ) sau chiar instinctul. Care atunci m-a înşelat.

Gheorghe Smeoreanu: Va rog sa vorbim un pic despre relația dumneavoastră cu oamenii politici. Vă simțiți respectat , apreciat ?

Crisu Popescu: În cea mai mare parte, nu. Apreciat, foarte puţin. Respectat, mi-e teamă să-mi dau cu părerea ca să nu-mi creez angoase, deşi adevărul îl cam ştiu. Motive sunt multe. Primul vine din cauza vârstei. Cred că le e greu să aprecieze un puşti de 24 de ani ca pe-un jurnalist. Poate m-or aprecia, dar în alte sensuri. Dar nu doar din cauza vârstei mele. Unii sunt atât de falşi, lipsiţi de orice respect şi apreciere încât nici nu se mai sinchisesc să mascheze. Alţii mai maschează faptul că între timp s-au dezumanizat, uneori reuşesc, alteori nu.  Sunt rare momentele când un om politic vâlcean priveşte un jurnalist cu respect sau apreciere. Sunt două variante des întâlnite: ori politicianul se teme, ori te tratează cu sictir. Sunt câţiva care te şi respectă, dar puțini.

Gheorghe Smeoreanu: Dar dumneavoastră pe ei ? Îi apreciați, îi respectați ?

Crisu Popescu: Pe unii dintre ei îi apreciez sincer. În relaţia cu alţii, însă, încep să mă deprofesionalizez, fiindcă îmi sunt atât de antipatici, că uneori nu-i mai pot aprecia nici când fac chestii benefice. Şi asta nu-i bine, dar e şi vina lor pentru că parcă se luptă să fie antipatici. Nu ştiu cine-i consiliează sau ce tehnică adoptă, dar cam asta reiese. 

Gheorghe Smeoreanu: Riscați și niște nume ?

Crisu Popescu: Sigur, nici nu-i greu de obsevat, reiese din ce scriu. Îi apreciez pe câţiva, dar l-aş nominaliza pe Samoil Vâlcu. Nu pentru că-l apreciez cel mai mult dintre ei, dar e exemplul care-mi vine în minte acum. Este, fără discuţie şi subiectivism, pentru că-l cunosc demult. Dar uneori şi merită. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, este un ,,sforar” de primă mână în politica vâlceană. Însă are şi merite incontestabile.  Poate chiar ăsta, că e ,,sforar”.

Şi am şi contraexemple.

Gheorghe Smeoreanu: Mi le spuneți ?

Crisu Popescu: Mă refer la Cristian Buican. Omul ăsta este făcut dintr-un aliaj foarte tare. Este de o tenacitate ieşită din comun, cel puţin aşa mi se pare mie, însă o foloseşte în scopuri personale. Sau pentru persoane dragi lui, din diverse motive. Nu ştiu cum a devenit atât de greu de înghiţit în ultima perioadă. Uneori am senzaţia că-şi doreşte chestia asta şi-i iese din plin. E omul care are cea mai proastă relaţie cu presa, din tot spectrul politic vâlcean. Dar cred că şi-o doreşte, altfel nu-mi explic lucrurile de-a dreptul greţoase pe care le face. 

Gheorghe Smeoreanu: Va mulțumesc. Cred ca este primul interviu de acest gen din zonă. Mă simt privilegiat, cititorii vor înțelege multe, iar colegii vor comenta. Succes în continuare !

Crisu Popescu: Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc să aveţi cel puţin la fel de mult succes ca până acum. Însă sper să simţiţi în ceafă răsuflarea generaţiei noastre. Mi-aş dori sincer! 

Gheorghe Smeoreanu: Și eu.