România – Ungaria. Este de fapt meciul unor frustrări. Al unor atavisme şi dintr-o parte şi din cealaltă. Sunt fie o mie de ani de angoase la ai noştri, fie o sută la ei. Este o ciocnire a opincii valahe cu husarul din Buda. Este mai mult decât un meci de fotbal, este, de fapt, o Posada sau un Şelimbăr retrăit. România-Ungaria va suscita atâtea emoţii precum Crăciunul sau Paştele. Se retrăieşte mereu şi mereu conflictul. Noi vrem să ne răzbunăm pentru că Glad, Gelu şi Menumorut nu au fost în stare să se încaiere cu armata maghiară, ei pentru că la Trianon au pierdut Erdely. Este un „care pe care”.

Şi aşa va fi întotdeauna. Cele trei boabe trimise de ai noştri în poarta lor ne-au surescitat la maximum. Majoritatea masculilor care au fost la meci aseară, când au ajuns acasă şi-au dat drumul la energiile adunate de străbunii lor. La fel şi bieţii unguri. Din nou au retrăit drama lui Carol Robert şi au ajuns cu greu în Gara de Nord, pentru a nu da piept cu plăieşii, răzeşii şi pandurii de pe aici. Nici chiar dacă îi băteam pe nemţi sau spanioli nu exultam atâta. A învinge Ungaria la fotbal este mai mult decât o victorie la fotbal, este o metafizică pură, este cucerirea Budapestei, violarea unguroaicelor, decapitarea ungurilor, întoarcerea istoriei, oficializarea limbii române dincolo de Tisa. Este seva noastră!

Azi am auzit discuţii despre Ungaria. Multe. Am avut noi românii o zi în care, parcă, am fost mai buni decât ei. În Ostrovenii Râmnicului, pe o bancă, ungurii nu aveau salariul mediu de 600 de euro, nu aveau autostrăzi, nu aveau Budapesta, Szeged, Debrecen, Pecs, oraşe superbe. Nu aveau mentalitate apuseană. Azi, în Ostrovenii Râmnicului, între două blocuri turn şi trei ghene, plus o haită de maidanezi, ungurii erau văzuţi la periferia civilizaţiei. Scorul de 3-0 de aseară schimbase viziunea, mentalitatea, dăduse licărul „imperialismului românesc”. România era centrul universului, frustrarea noastră ne-o ostoise Marica. Habar nu are săracul Marica ce a reuşit el în primele minute. I-a reînviat pe Mihai şi pe Avram, a făcut din România centrul lumii. 

Mă întreb, oare când nu va mai fi patima asta la întâlnirile sportive dintre noi şi maghiari? Peste o mie de ani? Noi vom uita de ocupaţie, iar ei de Trianon? 

P.S. Am aflat azi, că în Harghita şi Covasna, cele trei goluri ale României au fost primite cu urale de majoritatea cetăţenilor români, indiferent de etnia lor…