Am citit cu multă pasiune literatura română dintre cele două războaie mondiale şi ştiu că este plină, aproape saturată, de personaje episodice care scriu la gazetă, care,înainte sau după unele scene de roman, vin sau pleacă de la redacţie, ori care se întîlnesc cu alţi colegi gazetari şi pun ţara la cale, ori se insinuează pe lîngă miniştri şi parlamentari, ori încearcă să se facă remarcate în saloane. Probabil că sînt puţine romanele acelei epoci în care să nu fie vorba despre gazetari şi gazete, chiar dacă lumea presei rămîne doar o piesă de decor.

Din păcate, nu l-am ascultat pe Constantin Noica şi nu am „atacat cu o idee” aceste lecturi şi în nici un caz cu ideea de a face un inventar al tuturor acestor personaje, precum şi a mediului lor profesional, al statutului şi rolului pe care îl au în societatea aceea, însă din fericire există recitirea, comportament cultural în sine ori specific, oricum special,după cum ne încredinţează Matei Călinescu (1) şi îmi propun să recitesc principalele romane şi piese de teatru din epocă, toată memorialistica importantă, chiar şi acele cărţi de eseuri şi critică şi teorie literară în care autorii interbelici fac referiri explicite sau implicite la gazetari şi lumea lor, ori chiar la ei înşişi ca personaje auctoriale, fiindcă mulţi oameni de litere au fost şi oameni de redacţie.

Presa juca un rol important în perioada aceea şi cu puţin timp înainte de primul război Frederic Dame dedica presei,în cartea sa „Bucureştiul în 1906” (2) un capitol aşezat înaintea celui care se ocupa de finanţe, banci şi bursă, drept dovadă că, în plan afectiv cel puţin, gazetăria, gazetarii şi gazetele erau mai importante decît mişcarea banilor.

Nu cred să existe vreun roman în care să nu se afle vreo aluzie, cît de vagă, la ziare şi ziarişti, fiindcă această temă era una care deschidea opera, în sensul lui Umberto Eco (3) spre mai multe direcţii: politic şi social, boemă şi tipologie umană, polemică şi ideologie etc. Desigur, în „Gorila” lui Liviu Rebreanu (4) totul este presă, personajul principal, lumea din jurul lui, totul este în conexiune politico-mediatică, însăşi trama se înfăşoară pe axul publicisticii politice, iar drama editorului şi directorului Panţîru relevă cîţi demoni puteau locui într-o redacţie, cîtă manipulare se practica încă din epoca aceea pe care azi o privim cu nostalgie, cît de alienant este pentru gazetar meseria lui şi spre ce abisuri psihologice îl poate conduce dacă nu are conştiinţa lucidă. Lucidă însă nu exagerat de lucidă, în sensul lui Camil, fiindcă nici nu şti ce să preferi şi pe cine să îndrăgeşti ori să ierţi, pe acest Panţîru care îşi pierde viaţa pentru o idee legată de gazeta sa, ori pe Gelu Ruscanu din „Jocul ielelor” (5) care îşi pierde echilibrul moral, devenind un editor obsesivo-fobic.

Balzac spunea în „Iluzii pierdute” (6) că „dacă s-ar dezvălui moravurile ascunse ale presei ar roşi multe frunţi”, iar el a făcut-o cu brio, fără să roşească însă prea mulţi, precum pe acelaşi drum au mers Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu şi probabil mulţi alţii pe care, la o recitire, i-aş putea releva drept moralişti ai comunicării de masă şi fiziologişti ai omului de presă.