Fii puternic, fii fericit că exişti, nu te împovăra de vinovăţie ! Fii demn, fii mândru că eşti om, după chipul şi asemănarea Creatorului tău, nu te teme de Cel ce ţi-a dat viaţă ! Fii curajos, fii optimist, nu-ţi plânge de milă !

Închipuiţi-vă că am merge la biserică şi am auzi îndemnuri ca acestea, oare cu ce stare de spirit am ieşi de acolo ? Evident că am fi mai buni, pentru că ne-am simţi mai bine cu noi înşine, am fi mai generoşi deoarece nu ne-ar copleşi tristeţea, am şti să iubim cu adevărat fiindcă nu ne-am lăsa măcinaţi de spaime.

De multă vreme, atunci când intru în casă, mă întâmpină coruri bisericeşti, cântarea liturghiei, rugăciunile. Omul care are grijă de casa mea îmi lasă deschis radioul pe Trinitas. E o jale, o permanentă invocare a morţii, o continuă învinovăţire. E o atmosferă care nu poate face pe nimeni mai bun şi mai generos şi, de multe ori, ajung să apăs pe botonul care deconectează aparatul de radio cu un fel de milă faţă de cei care vor să îmi demonstreze că le este milă de mine. Consider drumul ascezei, al izolării, al plânsului, al autoculpabilizării, al fricii un drum greşit. Marea cultură, marea artă îmi dau dreptate. Michelangelo nu şi-a şters lacrimile amestecate cu muci când îl scotea pe David din marmură. Pe bolta Capelei Sixtine Domnul şi Adam sunt bucuroşi că se au unul pe celălalt, trupul omului e atletic, plin de energie. „Bigotele” lui Brel mărturisesc că smiorcăiala nu duce la nimic bun, un pic de gospel poate ar prinde mai bine.

Câtă vreme bucuria este considerată mai mult păgână, vom avea un creştinism care Îl cam ofensează pe Creator minimalizându-I creaţia supremă, care nu este universul, este omul, pur şi siplu, omul.

HRISTOS A ÎNVIAT ! Să spunem că ne bucurăm cu un glas care să exprime bucuria, nu jalea, aşa cum se întâmplă de obicei. Să-mi fie cu iertare, dar eu cu aceste gânduri m-am trezit în frumoasa zi de Paşte.