Să fii microbist nu e vreo mare scofală. M-am gândit de multe ori de ce mă uit la fotbal, în loc să mă ocup cu lucruri mai serioase, de ce cheltuiesc bani ducându-mă pe marile stadioane ale lumii. Apropo de asta, chiar am fost pe Aly Sami Yen, pe Stade de France, pe Bernabeu, pe Old Trafford, pe multe alte stadioane şi am preferat să merg la un meci decât la un muzeu. De curând, mi-a picat sub ochi un interviu cu scriitorul şi eseistul francez de origine tunisiană Mehdi Belhaj Kacem. Interviul a apărut anul trecut în „Philosophie magazine”.Iată-l:

„– În ce relaţie sunteţi cu fotbalul?

– E singura mea formă de relaxare. Când citesc un roman sau când mă uit la un film, sunt puţin şi la muncă, pentru că s-ar putea ca o scenă sau o replică să-mi fie de folos pentru o carte… Invers, mă recunosc complet în afirmaţia lui Albert Camus: Stadionul de fotbal e singurul loc unde mă mai simt copil.

Să facem precizarea că am crescut în Tunisia. Şi dacă, în ţările occidentale, fotbalul a fost considerat mult timp o pasiune a muncitorilor, în lumea a treia e un fel de religie naturală. N-a existat nici măcar o singură zi, între 6 şi 13 ani, în care să nu dau cu piciorul în minge. Ne jucam fotbal pe stradă şi ne intrase în sânge mai mult decât muzica. Visam, toţi, să ajungem Pele sau Platini. În ţările sărace, copiii îşi împlinesc visurile datorită fotbalului. Când eram mic, existau două posturi de televiziune. Programele locale erau insuportabile, cu excepţia desenelor animate americane, care erau dublate în argou tunisian. Dar prindeam italienii şi ne scăldam în mitologia fotbalului din Peninsulă. Astăzi continuu să văd multe meciuri, până la cinci-şase pe săptămână, în funcţie de perioadă. Iar în timpul unui campionat mondial, sunt în stare să nu ratez niciun meci…

– De obicei, intelectualii strâmbă din nas când e vorba de fotbal…

– A, da, şi eu mă învinovăţesc uneori că îi acord atâta timp. Pentru că n-am televizor acasă, mă duc să văd meciurile la cârciumă, unde nu beau decât cafele… În “Confesiunile” sale, printre numeroasele păcate de care se acuză, Sfântul Augustin se declară dezamăgit că în tinereţe s-a dus mult prea des la circ.

Este Campionatul Mondial un echivalent contemporan al acelor spectacole de circ? Unii intelectuali consideră că da, însă eu nu sunt de acord. Aici se impune să să facem distincţie între două moşteniri. Pe de o parte, există modelul grec: Jocurile Olimpice din antichitate erau considerate una dintre artele frumoase. Potrivit lui Hegel, în acea epocă păgână, ele erau mai apreciate chiar şi decât poezia, tragedia sau muzica…

De cealaltă parte, aveţi înclinaţia romanilor pentru circ şi pentru luptele de gladiatori: ei nu mai căutau perfecţiunea gestului, ci puneau în scenă cruzimea şi moartea. Ei bine, deşi poate părea paradoxal, eu aş susţine că ecoul romanităţii se regăseşte astăzi în artă: artiştii contemporani nu încetează a ne arăta şi a descoji corpul uman, viscerele şi pulsiunile sale, nu obosesc să flirteze cu abjecţia şi cu moartea… Arta contemporană e urmaşul îndepărtat al jocurilor de circ din antichitate. Cât despre idealul grec al Jocurilor Olimpice, pe acesta îl exprimă fotbalul.

– Deci fotbalul e o artă?

– Da, pentru mine, fotbalul reprezintă arta totală a timpurilor noastre, aşa cum era opera în secolul XIX. Prin intermediul fotbalului, naţiunile îşi povestesc lor însele propriile destine. Cât despre dispreţul intelectualilor faţă de fotbal, mai ales al intelectualilor de stânga, eu i-aş sfătui să-l recitească pe Georges Sorel: acest francez marxist şi antidemocrat, teoretician al grevei generale, susţinea că sportul este un antidot eficace pentru prostituţie şi alcoolism, care sunt cangrenele proletariatului. El l-a anticipat pe Coubertin, omul care a reaprins flacăra jocurilor olimpice…

De fapt, intelectualii, marea majoritate, au o problemă cu banii, cu tot ceea ce aduce foarte mulţi bani. În acelaşi timp, e bine să nu amestecăm lucrurile: capitalismul şi fotbalul nu sunt neapărat legate. Ne putem imagina transformarea sau dispariţia capitalismului, însă fotbalul i-ar supravieţui. Sportul, de altfel, a supravieţuit tuturor regimurilor şi formelor de organizare economică. Omul e definit de o permanenţă a jocului. De aceea, a gândi fotbalul într-o grilă capitalistă înseamnă a greşi ţinta.”