Mi-a dat cineva să citesc o carte spunîndu-mi că se regăseşte în ea, e vorba despre micul roman al Margueritei Duras „emily l.” Ce interesant e să ai o carte care să te recomande, una a ta, prin care să le explici celorlalţi cam cum eşti tu. Oare, eu prin ce m-aş recomanda, prin poemele minore ale lui Eminescu („Mă voi pleca încet spre tine/Să-ţi beau tot sufletul iubit/ C-o lungă, lungă sărutare/Uimită, fără de sfîrşit”) sau prin poeziile lui Bukowski ?(„Dragostea e un cîine venit din iad”). În tinereţe, ce trufie, ziceam că mă regăsesc în cei trei fraţi Karamazov…Am citit aşadar bijuteria „emily l.” şi am observat că e o tăcere de o sută şi ceva de pagini, o tăcere cum numai ceaţa normandă o poate genera, una din care răzbat doar frînturi de dialog, pentru ca în final să rămîi cu dorinţa de a citi un poem englezesc despre o după-amiază de iarnă.

Romanul meu mi se pare că merge bine, în plus, mi s-a făcut din nou dor de presă, ceea ce înseamnă că e bine pentru temperament să evadezi din cînd în cînd.Îmi voi aduce aminte toată viaţa de acest concediu fabulos, din care reţin aici o imagine cu Mircea Bârsilă, poză făcută de Daniela Ivanciu.