Ce amuzant, ce vesel mi se părea că arată, dimineaţa, garsoniera mea pavoazată cu zeci de bileţele galbene prinse în piuneze multicolore, iar eu mă simţeam ca un călător aflat la o răscruce cu zeci de drumuri, fiecare dintre ele putînd să ducă spre pierzanie, ori spre trupul ei aurifer.

Scrisesem fraze, paragrafe de început de roman, unele mai strălucitoare, menite să îi taie respiraţia , altele pline de o mare nelinişte, iar unele atît de triste încît frizau indecenţa, în sensul că un barbat nu trebuie să îi arate femeii întreaga sa disperare, ar fi ca şi cum ar face un gest pornografic.

Aş fi vrut să încep întrebîndu-mă şi răspunzîndu-mi cu privire la condiţia omului îndrăgostit: ”Ce este un diamant ? Nimic altceva decît o piatră ordinară îndrăgostită de un diamant”, numai că tonul mi se părea extrem de ludic, aş fi preferat un început mai sobru precum: ” Dacă îngerii nu au sex, înseamnă că dracii au. Acum înţeleg ce este o nenorocire: orgasmul unei perechi de diavoli. Iar catastrofa nu poate fi altceva decît orgasmul unei perechi de draci peste măsură de îndrăgostiţi” , însă ideea mi se păru oarecum artificială, îmi trebuia ceva limpede ca apa, preţios ca aerul, ca de exemplu:”Cînd te culci cu o curvă, eşti puţin curvă, cînd îl citeşti pe Kant, eşti puţin Kant”.

Unele începuturi erau frumoase dar un pic fanate, ca florile a doua zi după aniversare, de exemplu acesta: ” Poate că omenirea ar fi arătat altfel dacă măcar o singură dată în Sfînta Scriptură s-ar fi vorbit despre lectură sau măcar o dată Iisus ar fi fost văzut citind”, ori acesta :”. Dumnezeu i-ar înţelege perfect pe oameni dacă ar şti ce înseamnă expresiile: prima dată, ultima dată“ sau acesta:”. Oraşul pare că a adormit. Se aude doar, ca un zumzet, zgomotul făcut de atingerea sexelor.”

Mi se părea că fiecare dintre aceste fraze poate începe acelaşi roman, doar unghiul de pătrundere în subiect ar fi fost oarecum diferit, ca şi cum un sculptor ar fi pus dalta în blocul de marmură mai întîi în dreptul ochilor sau al buzelor, ori al coapselor viitoarei statui.

Îmi plăceea ideea că:”Mă aflam în avion, întrocîndu-mă de la Paris, avînd puternica impresie, anxiogenă şi paranoidă, că pe pămînt începuse învierea morţilor” dar şi aceea că ”nimeni nu păstrează, ca pe o relicvă scumpă, patul în care a fost procreat, de parcă ne-ar fi ruşine de faptul că ne tragem dintr-un act sexual, că asta a fost la începutul începuturilor, poate că după ce m-au făcut, mama a spălat vasele, iar tata şi-a aprins o ţigară şi cu asta basta, s-au declanşat nebunia şi luciditatea, suferinţa şi speranţa, dragostea şi moartea”, însă poate ar fi fost mai bine să încep cu o frază simplă, uşor naivă, care să nu dezvăluie totul de la început, precum aceasta:” Fericirea e o anomalie a naturii, face parte din aceeaşi categorie de fenomene ca, de pildă, un viţel cu cinci picioare. », o, Doamne, nici eu nu ştiam ce să aleg…

Pe uşa de la baie se aflau, prinse ca nişte fluturi în insectar, cîteva introduceri extrem de dure, numerotate cu cifre romane, de la unu la doisprezece, iată-le:

”I. Aşa îmi explic faptul că în ziua de azi au dispărut sfinţii. Au dispărut fiindcă s-a inventat fotografia. Cum să fie posibilă poza unui sfînt cînd era copil, jucîndu-se cu sexul în ţărînă ? II. . În mod normal, cărţile bune ar merge în iad şi cărţile proaste, în Rai. III. . Din cînd în cînd, grupuri de sfinţi pleacă din Rai spre iad în excursii de documentare. IV. . Într-o lume în care viaţa s-ar putea împărţi şi dărui, cerşetorii, pe străzi, ţi-ar cere fracţiuni de secundă. Iar tu, fericit şi, prin urmare, generos, i-ai da unuia dintre ei o zi întreagă. V. Uneori, dezamăgit, te izolezi de oameni, alteori, la fel de dezamăgit, te izolezi de cărţi. VI. . Recitesc un roman şi îmi aduc aminte pe vremea cărei femei l-am citit prima oară. VII. . Pe o planetă de la marginea universului, Iisus aşteaptă de mii şi mii de ani şi nimeni nu vrea să-L crucifice.VIII. . Doi bătrîni pregătindu-se să facă dragoste pentru ultima oară, fiecare implorîndu-l pe celălalt să ţină ochii închişi, să nu mîngîie, să nu miroase, să nu sărute. IX. . Ce lovitură dureroasă poate fi, uneori, mîngîierea, ce echimoze, ce fracturi poate provoca ea! X. . Fiecare destin de succes este o evanghelie a diavolului. XI. . Sufletul tocindu-se în timp, încetul cu încetul, ca o stîncă măcinată de ape, pînă cînd n-a mai rămas nimic să se înalţe, în ultima clipă, la cer. XII. Oare ce naivitate cosmică ne permite să punem întrebarea : ştii tu prin ce trec eu?“

Hotărît lucru, strategia mea era evidentă, fiecare dintre aceste cuvinte de debut trebuia să fie un fel de poliţă de asigurare că am cîştigat deja o unghie a ei, ori mai mult, un deget, ori poate o coapsă, un sîn,ceva, o parte mai mult sau mai puţin însemnată a acelui trup pe care îl voiam obţinut ca o plată a talentului, a înţelepciunii mele, poate a geniului.

Uneori mi se părea că e de ajuns să citească prima frază pentru a lăsa la o parte întregul roman şi a începe să se dezbrace în faţa mea, ca un semn că îi transmisesem suficient sens încît să nu îi mai trebuiască altceva nimic decît să se dăruiască, să producă, pentru a doua oară în univers, a doua după Geneză, magica transformare a Cuvîntului în materie.

Citeam cu glas tare, recitam introducerile acestea răstignite în mici cuie colorate:

” Toate casele au un perete lipit de zidul Raiului şi un altul lipit de zidul iadului… . Îngerul criminalului se îmbrăţişează plîngînd cu îngerul victimei…. . Nici cea mai frumoasă poezie nu poate mişca un fir de praf din loc… . Apa e stăpîna crudă a setei… . Nu există rîuri tradătoare, munţi ipocriţi, cîmpii mincinoase şi mări adultere. Aceasta este deosebirea dintre om si natură… Cîte minuni dar şi cîte orori văd ochii îngerului păzitor al unei femei frumoase… Fiecare om este stăpînul unui ocean de iertare din care nu ar da altuia nici măcar o picatură…. . Templele sînt sobe pentru încălzit Universul, ca să nu-I fie frig lui Dumnezeu… Copiii, cînd se joacă, fac între ei schimb de suflete… Dacă omul ar fi stăpînul Creatorului, L-ar arunca în iad fără nici cea mai sumară judecată… Plouă cu încăpăţînare. Nici dacă am muri, nu s-ar opri… Era atît de trufaş, încît lui însuşi îşi poruncea să cadă în genunchi în faţa sa… Azi noapte, cîteva flori s-au smuls din rădăcină şi au vrut să îmi vină în ajutor… Tată, unde ne ducem cînd murim ? În inima noastră, copile… Aşa am ajuns: cînd mă întorc cu spatele, rîd şi copacii de mine… Cînd m-am trezit, mă durea o coastă. Probabil că El făcuse o femeie şi pentru mine… Am inventat o înjurătură: du-te-n cărţile mă-tii !.. Vă rog, nu mă faceţi, striga copilul văzînd că tata se apropie de mama… . Isolda îi reproşează lui Tristan că s-a culcat cu Julieta… Ştiţi lîngă cine mi-aş dori să fiu ? Lîngă un mort care s-a facut viu…

Obosisem citind pe diferite tonalităţi introducerile acestea. Şi nici una nu îmi plăcea îndeajuns, nu o socoteam demnă de minunata mea carte. Şi am adormit visînd că fluturii de hîrtie se rotesc în jurul meu, din ce în ce mai hipnotic şi mai ameninţător, ca şi cum ar vrea să mă devoreze, să îmi soarbă cu trompele lor carnea, ca pe un nectar însîngerat, lăsîndu-mi pe cearşaf doar oasele, oasele unui scriitor incapabil să îşi înceapă şi cu atît mai puţin să îşi sfîrşească romanul, pînă la sfîrşitul tuturor zilelor, pînă la Judecata de Apoi şi dincolo de ea.