Fluturii galbeni se jucau, dar era un joc periculos şi crud.

Cîte unul îmi intra prin nări şi încerca să ajugă la creier, să îşi depună acolo larvele, pe aripile lui scria ceva despre faptul că, uneori, absenţa unei scobitori la masă ne enervează mai mult decît ideea morţii, mă bucuram că pot descifra mesajul, fiindcă ceilalţi se roteau emeţitor şi nu reuşeam să văd ce scrie pe spinările lor fragile, prindeam doar frînturi de idei, de sensuri şi încercam să completez din memorie, ori folosindu-mi judecata.

Pe aripile unuia am văzut scris ceva despre felul în care s-a comportat Iisus cînd s-a trezit şi a văzut că a învins moartea, oare ce o fi făcut, a mirosit o floare, a privit soarele cu ochii mijiţi, ori şi-a lăsat obrajii mîngîiaţi de o pală de vînt, ce păcat că nu scrie nimic despre asta în scripturi, poate că dacă evangheliştii şi-ar fi găsit timp să se refere şi la astfel de lucruri, am fi fost mai buni, cu mult mai buni.

Dar abia aveam timp să mă gîndesc la această idee că un alt fluture încerca să îmi deschidă pleoapele şi să se îmbăieze în apa ochilor, iar pe aripile lui scria ceva despre o uşă care scîrţîie în noapte, de parcă satana ar fi devenit compozitor, oare există un Brahms al iadului ? Şi pe alte aripi am văzut însemnată ideea că la reînviere copiii îşi vor căuta plîngînd mamele, precum odinioară la Auschwitz, iar pe altele scria doar că mă port de o viaţă ca un Don Juan al cărţilor, alerg de la una la alta fără să mă opresc, fără să iubesc, iar la sfîrşit voi rămîne singur, fără nici o carte a mea.

Din roiul cel mare se desprinsese un grup de fluturi, un roi mic care îmi rodea unghiile de la picioare, îmi ziceam că nu vor reuşi nimic, numai că fiind mulţi se pare că aveau spor, deja terminaseră de ronţăit un deget şi se apucaseră de un altul, cred că aveau un şef, un lider, un fluture care purta pe spate ideea că în cer se oficiază o liturghie inversă, adică trupul şi sîngele se prefac în pîine şi vin.

Avea fluturele acela nişte ajutoare ce îşi purtau cu mîndrie înscrisurile, idei mai firave, mai convenţionale, cum ar fi aceea că este posibil ca toate cuvintele să fie demoni, cifre alungate din Rai, îngeri ai sensurilor ce s-au trufit, ori aceea că în statistici se ascunde o elegie infinit de tristă fiindcă s-a calculat cîţi paşi face un om, în medie, într-o viaţă, de cîte ori respiră, de cîte mii de ori face dragoste.

Oh, Doamne, există o poezie a rafturilor, cel puţin asta scria pe aripile unuia dintre fluturii ajutători, era o întrebare despre cîţi ani de viaţă conţin rafturile unei farmacii şi o alta cu privire la cîte iluzii conţin rafturile unui bar şi cîtă disperare conţin rafturile unei biblioteci. Dar cîtă ratare conţin rafturile unei biblioteci pline cu flacoane de medicamente şi sticle cu alcool, asta chiar că e imposibil de ştiut, doar eu încercam să mă apăr de invazia acelor fluturi căutînd răspunsuri precise la întrebări absurde.

Un fluture mai ambiţios se desprinsese de ceilalţi şi se chinuia de unul singur să îmi roadă ombilicul, avea el ceva împotriva acestui loc al trupului, voia să mă înţărce încă o dată, iar pe aripile lui cineva, poate chiar eu, însemnase observaţia că noi am vrea ca Dumnezeu să fie un chelner, să îl putem chema la masa noastră şi să îi comandăm un meniu, vreau dragoste cu garnitură de orgasme, apoi o familie cu sos de bani şi la desert o moarte uşoară, în somn, mulţumesc, dar grăbeşte-te, băiete ! Asta scria pe faţa aripilor, fiindcă fluturele acesta purta pe trupul său două gînduri, nu ştiu cum se face dar avea ceva scris şi pe partea dorsală, ceva cu privire la nişte idei cerşetoare, care umblă jerpelite şi flămînde prin lumea ideilor şi nimeni nu le adăposteşte şi nu le hrăneşte, iar pe aceste idei le cheamă Credinţă şi Nemurire, Iubire şi Iertare.

Un fluture ieşise puţin din joc, gîfîia obosit şi pe spinarea lui stătea scris că orice cuplu a ucis două cupluri, se înţelege că şi el şi ea ar fi putut fi cu altcineva, iar un alt fluture poate chiar murise, fiindcă picase pe podea cu aripile total deschise şi pe ele se afla ideea descurajatoare că Dumnezeu a citit toate cărţile, pe cele trecute, pe cele ce se scriu acum şi pe cele ce se vor scrie cîndva, aşadar El ştie cum va fi romanul meu, atîta doar că nu vrea să îmi spună.

A pleca înseamnă a muri puţin, iar a rămîne înseamnă a-ţi înghiţi moartea, un zîmbet fals e mai fals decît o bijuterie falsă, un sărut e doar un scuipat de înger, mai rămăseseră puţini fluturi valizi, pe jos era un carnagiu de aripi galbene cu semne care se amestecau într-atîta încît deveniseră indescifrabile, ici o sintagmă, dincolo un verb, unul îi spunea uneia că erau doi străini înainte de a se cunoaşte, ca şi cum ar fi descoperit cine ştie ce Americă, lacrimile sînt un fel de lichid seminal al sufletului, trandafirul alb e un Iisus al florilor, ce duş scoţian pentru spirit să citeşti psalmii şi apoi presa şi din nou psalmii şi din nou presa, poate în felul acesta îţi întăreşti fiinţa şi nu te mai face nimeni să plîngi.

Cîte o aripă se zbătea spasmodic, cîte un fluture refuza să piară şi se tîra printre leşurile celorlalţi spre margine. Tratatele de teologie sînt bancurile la care rîde Creatorul, i le şopteşte satana la ureche în serile cînd moartea e dulce, lină, fără catastrofe. Toate drumurile duc la Roma, unul singur duce la…aici nu se mai putea citi, se rupsese jumătate de aripă, probabil că era vorba despre Damasc.

Totuşi, cineva ne minte spunîndu-ne că lumea a fost făcută în şase zile, iar a şaptea a fost consacrată odihnei, ca şi cum atotputernicia ar fi compatibilă cu oboseala, cu epuizarea, vai, ce stupid. Însă altceva e clar şi anume că iluziile sînt frunzele omului, se scutură, dar apoi cresc altele, avem şi noi anotimpurile noastre, nu-i aşa ?

Ce deştepţi sîntem, există ziua mondială a reptilelor şi nu există ziua mondială a iertării dintre oameni.

Să nu ne mai mirăm că l-am epuizat psihic pe diavol, nu mai face faţă celor deja născuţi şi a inventat anticoncepţionalele ca să îşi tragă un pic sufletul. Oh, am obosit şi eu, iar îngerul meu păzitor îşi cheamă în ajutor un al doilea înger păzitor.

Nu eu te-am rugat să vii aici, spuse stînca înfigîndu-se în lemnul corabiei, numai că această remarcă a fost acoperită de ţipetele marinarilor şi ale călătorilor.Naufragiu politicos.

Iar cuvîntul iubea cerneala şi cerneala nu voia să-l scrie, prin urmare cuvîntul se exilă în pustie, vai de sărmana hîrtie..

M-am trezit spre seară, lăsasem fereastra deschisă şi vîntul o lipise de pereţi, smulsese fluturii galbeni din piunezele multicolore, îi răspîndise peste tot, cîţiva se lipiseră de mine, majoritatea zăceau prin colţuri, mototoliţi, aşa nu se mai putea trăi, nu se mai putea gîndi. Trebuia să deschid computerul şi să o caut.

Id : izvordemunte.