Cind am decis sa scriu „Cimitirul Rm. Vilcea”, am fost plin de entuziasm si, citeva zile, am trait cu impresia ca imi voi pune semnatura pe cea mai sincera carte care s-a scris vreodata despre elita politica a acestui oras. Fiindca de multe ori obisnuiesc sa scriu in minte, pentru ca apoi sa pun pe hirtie gindurile cu o viteza care ii uimeste pe cei care sunt, intimplator, martori ai scrisului meu, am si redactat, in primele zile, pagini admirabile, in care toata lumea era descrisa cu un cinism ingrozitor, in tuse adinci, provocatoare de rani care, la vindecare,erau menite sa schimbe chipuri si stiluri. A fost, ca in dragoste, un fel de saptamina a brinzei, dupa care, brusc, am avut revelatia faptului ca sunt prea sarac pentru o carte atit de sincera.Da, sunt prea sarac pentru a spune adevarul pina la capat si imi cer iertare prietenului Veronel Radulescu, cel care crede in caracterul meu si in condeiul meu, ca nu am suficient spirit de sacrificiu pentru a taia in carne vie, asa cum i-am promis si cum ar fi fost normal.Presa locala trece prin cea mai mare criza de la aparitia ei, care s-a intimplat sa fie chiar in casa mea de mea Rm. Vilcea, in ianuarie 1990. Ma rog, presa a aparut pe taraba, in casa mea a fost doar prima redactie a primului cotidian privat din tara. In aceste conditii grele, un ziarist trecut de 50 de ani poate oricind sa moara de foame, in cazul in care nu si-a inselat meseria, iar prin asta vreau sa spun ca respectivul nu s-a ocupat de altceva in ultimele doua decenii. Am tot ce imi trebuie dupa ce am fost in tot acest timp director de gazete, insa nici in Arges si nici in Vilcea nu exista vreun editor de presa scrisa, oricit de mare succes ar fi avut, iar eu unul am avut cele mai mari tiraje si cele mai bune incasari, care sa isi fi asigurat traiul pina la sfirsitul zilelor sale. Ori, un ziarist cistiga doar atita timp cit munceste, concediile nu aduc decit cheltuiala, concediile de boala, de care am fost ferit, nu aduc decit saracie,iar eventualii „ani sabatici” sunt imposibili daca nu primesti vreo mostenire spectaculoasa.Banii in presa din Vilcea nu se primesc pentru publicitate pentru singurul motiv ca nu exista o piata a publicitatii. Cine vorbeste despre publicitate e un mincinos, un fariseu care vrea sa ascunda felul umilitor in care traiesc jurnalistii din zona. Banii curati ai presei acesteia se cistiga din prestigiu, din teama pe care o inspiri, din respectul pe care il emani si, in cele din urma, din modul in care stii sa iti gestionezi relatiile. Banii murdari ai aceleiasi presei se obtin din teroare si santaj. Daca, asemenea mie, nu atentezi la fondurile Oltchim, atunci dependenta de toate variabilele de care tocmai am vorbit este si mai accentuata.In aceste conditii scriu „Cimitirul” si ma mir ca am avut curajul sa incep aceasta carte. Ea nu este ceva de genul „dai si fugi”, nici nu mi-as fi dorit acest lucru, mi s-ar fi parut o expresie a lasitatii. Nu este insa si nu avea cum sa fie adevarul pur si simplu, adevarul meu marturisit pina in prasele. Pentru a fi putut tenta la aceasta ar fi trebuit sa am un stipendiu, o bursa, sa am cel putin „anul sabatic” despre care vorbeam mai sus. Asa ceva nu poate obtine in presa din Valcea nimeni. Cartea aceasta este insa cea mai sincera din cite puteam scrie in conditiile date. Pentru a ajunge la aceasta minima performanta, am sugerat, am ocolit, am insinuat, am colat, am tacut, am soptit.Saracia m-a obligat la aceste exercitii de stil. In principiu, saracia minte si mi-a trebuit, cred, eu, mult caracter pentru a strecura in aceste pagini cit mai mult adevar. Cit ? Vor precia cititorii.