Am trezit-o pe fată cu noaptea în cap şi i-am spus că am treabă în oraş.

Nici măcar nu minţeam, aveam ceva de făcut şi anume să mă plimb pe străzi şi să mă gîndesc sub ce formă îmi voi încasa premiul.

Am băut amîndoi cafeaua din picioare, am sugerat să îşi facă duş acasă şi cred că mi-am privit ceasul de zece ori cîtă vreme s-a îmbrăcat Petronela, ceea ce a făcut-o să se uite la mine din ce în ce mai angoasată. Am luat-o de braţ şi am rugat-o să se macheze în maşină, eu nu mai aveam timp, era ceva urgent.

Chiar era urgent să îmi imaginez în detaliu modul în care voi folosi cele douăzeci şi patru de ore.

Că nu scrisesem încă nici un rînd la cartea aia, nu avea importanţă, chiar mi se părea că aşa e logic, mai întîi să ştiu de ce o fac şi apoi să o fac.

Am pornit pe jos, prin aglomeraţia de pe trotoarele din jurul unei pieţe, cred că am ocolit locul acela de zeci de ori, ca un cal din ce în ce mai epuizat, înhămat la ciutura unei fîntîni infinit de adînci.

Cea mai completă variantă mi se părea aceea în care închiriam un apartament în Sibiu şi ne purtam ca doi soţi. Întrebarile erau însă destule. Era vorba de doi soţi proaspăt căsătoriţi sau de unii care intraseră deja în rutină ? Era o zi liberă, de week-end, sau una în care dimineaţa mergeam fiecare la propria-i slujbă ? Aveam copii ? Ei bine, mă gîndisem chiar că am putea face rost de un copil, dar ideea mi s-a părut atît de inumană, încît am intrat la o farmacie şi am înghiţit cîteva aspirine. Îmi ardea fruntea, transpiram.

Oamenii treceau pe lîngă mine grăbiţi, chiar şi adolescenţii păreau îngînduraţi, toată lumea părea să aibă probleme, mai cădea şi un fel de burniţă enervantă care îi făcea pe toţi să păşească iute, să se ocolească, să se împingă, numai eu mergeam ponderat, pe marginea trotuarului, imaginînd scenarii, de la cel mai simplu, la cel mai complex.

Pe la prînz, ajunsesem deja la o ordine, aşezasem totul iararhic, ca în piramida trebuinţelor a lui Maslow, la bază fiind nevoia de a mă culca neapărat cu femeia aceea.

Pentru asta, era nevoie doar de o cameră de hotel, unul de cinci stele, evident. Trebuia şi o sticlă de Dom Perignon şi, la nevoie, l-aş fi rugat pe Iulius să îmi împrumute nişte bani, ori pe Dora, să îmi dea un avans. Puteam vinde nişte cărţi, în caz de forţă majoră, i-aş fi putut spune anticarului că urmez o idee a lui Coelho, ştiţi, domnule, Vrajitoarea din Puertobello îşi critică iubitul că are un depozit de cărţi inutil, fiindcă pe unele le-a citit, iar pe altele nu le va citi niciodată. asta mi s-a parut rezonabil şi procedez în consecinţă.

Cărţile ar fi pentru cele trei ieşiri la restaurantul hotelului, de fapt doar două, fiindcă pentru cină aş fi apelat la room-service.

Trebuia să existe şi flori ? Desigur, un coş uriaş cu trandafiri roşii, pe care ea îl va găsi în cameră, iar lîngă coş, cartea tipărită, mă rog, într-un sigur exemplar, cu o imprimantă bună se putea realiza ceva onorabil.

Poate era nevoie şi de un cadou, o mică bijuterie, da, nu e rea ideea, găseam eu un pretext pentru asta.

Varianta avea o serie de avantaje dar şi de mari inconveniente,fiindcă pe de o parte aş fi avut-o lîngă mine tot timpul, dar ar fi însemnat să se simtă cumva exploatată ca o tîrfă,din cauza hotelului, ori asta nu ar fi fost bine deloc.

Urmau, în ordine crescătoare, mersul la o cabană la munte, folosirea apartamentului ei, închirierea unuia, cum am mai spus, iar sus de tot, în vîrful piramidei, se afla venirea cuplului în garsoniera mea.

Asta ar fi fost de-a dreptul fabulos, să ajungă aici şi să se comporte ca o logodnică, ori, mai bine, ca o soţie-bombă, una despre care nu ştiuse nimeni nimic înainte, iar noi să dăm o petrecere în cinstea căsătoriei noastre secrete, iar a doua zi să mergem la redacţie, aşa, în trecere, să îi văd pe toţi cum se holbează, cum mor de invidie. Uluitor…

– Vezi, domnule, pe unde mergi, mă apostrofă o femeie care ducea două sacoşe grele şi pe care aproape că o împinsesem într-o vitrină.

– Iertare, domnişoară. Domnişoară pe naiba, avea cel puţin patruzeci.

– Eşti beat ? insistă ea.

– Nu, dar vă mulţumesc pentru idee, zisei şi căutai din priviri un bar, la tejgheaua căruia mă dezmeticii, înţelegînd că varianta cu garsoniera personală şi mai ales cu cheful e una proastă, toată lumea ar fi discutat cu minunea mea despre moralitatea gestului nostru, despre deformarea ideii de proză, de artă, în genere, ar fi compătimit-o subtil că trebuie să mă suporte acele douăzeci şi ceva de ore, iar Iulius ar fi privit la pendula mea veche şi ar fi întrebat:

Cît mai durează calvarul acesta, domnişoară ? Şi Mircea ar fi intervenit, arătîndu-mă cu bărbia:

– Să ne gîndim că poate e şi calvarul lui, iar Dora ar fi adăugat, ca o ameninţare la adresa tuturor celor prezenţi:

– Ce ne facem noi cu el după, that is the question !

Totuşi, trebuia să mă opresc la o variantă, eventual una medie, cum ar fi cea cu apartamentul închiriat. Eram, aşadar, un cuplu cu copii, dar copiii erau la socrii, erau doi, o fetiţă şi un băieţel, pe ea o chema Daniela, pe el îl chema David, era o zi de lucru, fiindcă nu voiam să îi consum ei o zi liberă, ne întîlneam după-amiaza, mergeam la market, cumpăram cartofi, ouă, roşii, fructe şi o sticlă de vin, apoi mîncam cartofi prăjiţi cu ouă uitîndu-ne la ştiri, comentam despre reclame şi despre ideea generală de publicitate, eu îi spuneam să citească romanul lui Beigbeder numit „29,9 RON”, în traducere, în original „14, 99 euro”, pe mine mă sunau prietenii să ies la o bere, dar îi refuzam spunîndu-le că sînt obosit, că am avut o zi grea, ea vorbea cu cineva, lung, ceva despre servici, sau despre facultate, amintea ceva şi despre copii, evident că nu era vorba despre ai noştri, ei erau fictivi, ea nici măcar nu ar fi ştiut că există copiii ăştia.

Eram la a treia bere, cînd mi-am zis că fata mea, deja era fata mea, orişicum şi orişicît, nu va intra niciodată în acest joc atît de artificial. Şi eram la a cincia, cînd am realizat că nu am avut curajul să mă gîndesc cum mă voi apropia de ea fizic, din ce parte, cu ce gesturi, cu ce vorbe, în ce moment, de cîte ori, dacă se va dezbrăca sau o voi dezbrăca, dacă vom fuma în pat, dacă vom folosi sau nu prezervative, dacă vom fi clasici, simpli sau dimpotrivă, vom dori anumite delicatese, cum să le spun, nu îmi place cuvîntul, dar altul nu găseam pe moment.

Ar urma să mă mai gîndesc la asta, la cuvinte şi gesturi şi la poziţii şi la atingeri şi la nuanţe, mai ales la nuanţe, infinite nuanţe, dar pentru a nu greşi la acest capitol aveam nevoie să optez pentru o variantă, iar eu încă nu optasem, fiindcă abia după aceea îmi voi putea permite să mă apropii de ceea ce era esenţial, adică de locul, tipul şi modul în care o voi avea, voiam să îmi spun mie însumi că era nevoie de o altă şedinţă de imaginaţie şi analiză.

Ceea ce mi-am şi propus să îmi acord,după-amiază, dar acasă, în pat.