Fumez, cu faţa în sus, singurel.

Aşa începe o poezie a lui Jules Laforgue,ştiu multe poezii pe de rost, dar nu mint, chiar asta făceam, fumam în pat.

Îmi pusesem concertul în re major pentru vioară al lui Brahms în speranţa că muzica va curăţa mizeria pe care o lăsasem eu şi Petronela: cutii de bere sub cearşaf, mucuri de ţigară înfipte în resturile de pizza, perna brazdată de dungi galbene şi verzi.

Vioara lui Brahms pe post de menajeră, zic să-i arunc chiştocul ăsta pe jos, să vedem dacă-l observă.

Nu, vioara îşi vede de treaba ei, chiştocul arde uleiul de pe parchet, miroase înţepător, îmi dau lacrimile, oricum trebuia să curgă şi ele pînă la urmă, pentru că, din păcate, carapacea mi se zdruncină, chiar dacă sufletul meu cîntă.

Mă uit la felul în care trece lumina prin geam, văd nu e nici două după-amiaza şi îmi fac planuri cretine. Pînă la şase, voi asculta opus 77 de şapte ori şi îmi voi imagina şapte moduri diferite în care mă voi apropia fizic de ea.

Doamne, ce expresii aiurea au fost create pentru înlocuirea lui a fute, dar nu e nimic rău în asta, în fond şi „Romeo şi Julieta” e tot un fel de evitare a acestui verb. Îmi spun: mai bine Romeo cu modul lui de a-şi îndumnezeii iubita decît bătrînul farseor Cioran cu ideea că dragostea e doar amestecul dintre două salive. Ce scîrbos, ce scîrbos…

Huo, Cioran, hai Shakespeare !

Toţi suporterii beau bere, prietenii ştiu de ce. De ce ? N-are importanţă.

Totuşi, mă gîndi eu foindu-mă şi săltînd perna sub ceafă, cred că era udă, grea, înseamnă că transpiram în continuare, aşadar , cîştigarea pariului îmi dă dreptul să i-o trag fără prea multe discuţii, în toate poziţiile, mai ales pe la spate, nu ? O dată, de două ori, de cite ori o să vreau şi o să pot.

În paranteză fie spus, aş fi făcut bine să mă hrănesc cum se cade în vederea ridicării premiului, să renunţ la stilul meu de a scrie, mai bine zis de a trăi scrisul, doar cu cafea ţigări şi vin. Fiindcă altminteri voi fi o legumă. Era şi asta o problemă, numai că nu m-am oprit la ea, ca şi cum nu ar fi fost deloc importantă.

Cu mult mai important mi se părea faptul că, la un moment dat, voi înţelege că e ultima oară, voi sta cu ochii pe ceas şi voi şti că o dată ieşit din trupul ei nu voi mai intra niciodată, pînă la sfîrşitul veacurilor, pînă cînd va veni El, cu norii şi fiecare ochi Îl va vedea.

Poate că se şi arătase semnul sfîrşitului, fiindcă eu o percepeam pe ea, dacă e să facem un rezumat, ca fiind femeia înveşmîntată cu însuşi soarele şi sub picioarele ei vedeam însăşi luna, iar capul îi era înconjurat de o cunună cu douăsprezece stele, exact ca acolo, la Apocalipsă. Apocalipsa mea, nu a voastră, fiţi liniştiţi !

Cum să încep, dacă sfîrşitul e de nesuportat ? Primul sărut îl va aduce după sine pe ultimul, prima mîngîiere o va chema pe cea din urmă, ştiam acest lucru a priori, nu ?

Atunci, ce sens mai are pariul ăsta ? Dar viaţa, viaţa ce sens are ? Fiindcă există o noapte în care pentru prima oară priveşti cerul şi încă o noapte în care îl priveşti pentru ultima oară. Bei apă pentru prima oară şi, cîndva, pentru ultima oară. Asculţi Brahms pentru întîia oară şi, la un moment dat, pentru ultima. Ceea ce nu înseamnă că nu mai trebuie să ascult Brahms. Ceea ce arată că o pot fute liniştit.

Liniştit pe dracu…

Trebuie să recunosc că, în acel moment, nu îmi puteam imagina cum ar arăta femeia aceasta goală, nu reuşeam să îi intuiesc nici o formă definită, nici o rutunjime, nici un unghi, precum nici un miros, nici o consistenţă, nimic. Cînd mă gîndeam la ea, în faţa ochilor îmi apărea un fel de bloc de carne de culoare aurie, ca un cub viu din care ochii, palmele mele, picioarele, buzele, sexul ar urma să sculpteze la un moment dat un trup. Neştiind cum arată concret, nici nu îmi puteam da seama în ce fel aş putea-o avea.

Cred, spun asta şi ca să mă justific, că aşa e firesc să se întîmple atunci cînd te îndrăgosteşti, să nu ştii nimic, să nu poţi spune nimic, nici despre ochii ei, nici despre sîni, nici despre buze, nici despre coapse, cel ce reuşeşte să vadă toate acestea şi să se refere la ele, chiar să scrie poezii despre ele, acela nu e îndragostit, iar dacă spune asta, e un farseor.

Rosti cu voce tare de se umplu camera, aşa, ca pe o confirmare că exist: „Va rămînea necunoscut şi va luci departe, căci luminează din trecut, iubirii celei moarte”.

Dacă spune aşa şi Eminescu, poate chiar aşa e, de ce pizda mă-sii să nu fim de acord cu asta, ci numai să ne prefacem ? Nu ne prefacem destul că am crede în Dumnezeu ? Dar poetul e aici, uite-i cartea pe raft, o poţi pipăi, o poţi mînca, îţi poţi da cu ea în cap, te poţi şterge cu ea la cur, dovada există, aşadar „va rămînea necunoscut şi va luci departe”…

La corpul ei ne refeream noi doi, adică eu şi poetul acesta…

Vioara tăcuse, fereastra era oarbă, venise seara şi eu nu reuşisem să sculptez în imaginaţie blocul acela viu, vedeam doar cum respiră, îl mîngîiai în minte, cu toată tandreţea de care eram în stare, ba chiar mi se părea că mîna mea dreaptă, cu care ating, e un copac subţire şi elastic ce îşi întinde rădăcinile pînă la inimă, curpinzînd-o şi hrănindu-se din ea. Iar în aceste condiţii, nici nu mai putea fi vorba despre vreun management sexual, se înţelege…

Trebui să reunosc acum faptul că nu stăteam prea bine pe total general. Nu ştiam unde mă voi întîlni cu ea, nu intuiam cum i-o voi trage, iar pentru ca totul să fie aiurea, nu ştiam nici măcar cu ce frază voi începe romanul.

Luai un pix, un set de petice de hirtie galbene, autocolante, şi pînă în zori lipisem pe peretele de deasupra patului, pe parchet, pe calculator, în bucătărie, pe uşă, vreo cîteva zeci de posibile începuturi pentru un roman care avea să mi-o aducă pe femeia aceea, undeva, cîndva, într-un fel sau altul.

Iată cum îmi inchipuiam eu că ar trebui să încep cartea, ce mi-mi-sol-do, ca în Eroica, aş fi vrut să fie fraza aceea magică, imposibil de respins, de ignorat, de pus la îndoială; imposibil, de asemenea, de negat, de neadmirat şi, mai ales, de… nerecompensat.