Am încercat să dorm la Sibiu, dar m-am zvîrcolit în pat pînă la trei dimineaţa, cînd m-am hotărît să mă întorc imediat acasă şi să mă apuc de treabă.

Se apropiau sărbătorile de iarnă şi mi se părea că perioada este tocmai bună pentru a sta la computer şi a scrie romanul dintr-o suflare.

Cît de repede se poate scrie un roman genial, de ce nu aş reuşi, de pildă, pînă la Sf. Ion, ori poate mai iute, pînă la sfîrşitul anului, sau poate chiar pînă la Craciun, de ce nu ?

Dacă mi-aş lua o secretară, precum Dostoievski, nu ar merge mai rapid, nu aş fi gata în două săptămîni, ori dacă l-aş dicta pur şi simplu la reportofon, oare în cîtă vreme aş reuşi, poate pînă mîiine, poate pînă deseară ? Aş putea folosi trei, ori poate cinci sau chiar şapte reportofoane şi tot atîtea asistente, le-aş ruga pe fetele de la revista unde aveam o colaborare să mă ajute, în fond mîine, adică azi, e vineri, lumea e liberă, dacă încep să înregistrez acum, în maşină, dimineaţă la opt, cînd ajung în Bucureşti, le sun şi le dau primele 30 de pagini, pînă la prînz am gata încă pe atît, iar pînă seara termin, trimit romanul pe mail, ea îl citeşte pînă ajung înapoi Sibiu şi îmi încasez premiul, Doamne, ce urît sună,în aparenţă, dar totuşi asta aş putea face, numai să vreau.

Era clar că înnebuneam.

Mă gîndeam că nici nu e nevoie să fie un roman de două sute de pagini, ajung o sută, poate chiar douăzeci ar fi suficiente, ori numai un draft, o schiţă, sau de ce nu, o frază genială, ceva ce nu a mai rostit nimeni, la urma-urmei ar fi de ajuns un singur cuvînt, dar să fie Cuvîntul, ca la Ioan, iar Cuvîntul să fie la Mine şi Cuvîntul Eu să fiu; pentru că Eu eram dintru început şi toate prin Mine s-au făcut şi fără Mine nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut; viaţă e în Mine şi viaţă este lumina oamenilor şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o…

Deliram.

Am oprit într-o parcare pe malul Oltului, transpirasem, poate avem febră, am coborît din maşină şi m-am gîndit că nici nu o întrebasem cum o cheamă pe femeia aceea, nu ştiam nimic despre ea, poate nici nu era o femeie, ci o ispită perfectă, ceva ce numai diavolul ar fi putut întruchipa în scopul de a-mi pune la încercare orgoliul.

O lună plină, perfect sferică se oglindea în Olt şi mi-am adus aminte unul dintre aforismele mele decadente, precum că dacă nu există sfere, poate să piară geometria, să rămînă beţia, ce tîmpenie !

Mi-am aprins o ţigară şi am simţit cum pulsul începe să revină la normal, apoi am luat geaca groasă, de fîş, din maşină şi am stat o oră pe malul rîului, fără să văd cum se destramă noaptea, gîndind, încercînd să înţeleg ce se petrece cu mine, dacă pot scăpa din această încercare sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre o pedeapsă ce va trebui acceptată şi îndurată pînă la sfîrşit. Şi mi-am adus aminte o discuţie pe care o avusesem în cîteva rînduri cu Mircea. Îi spuneam:

– Cum să foloseşti drept ispită la adresa creatorului lumea, pămîntul, ce sens are asta ? Satana vrea să Îi dea lui Iisus Ierusalimul, cînd al Lui este universul întreg, e un nonsens.

– Lasă şi tu lucrurile aşa cum sînt, zicea prietenul meu, gîndeşte-te la altceva.

– Dar de ce să nu mă mir, oare nu vrea Dumnezeu să ne apropiem de înţelesurile ultime, să ridicăm toate problemele posibile, se punem toate întrebările cu putinţă ?

Mircea se ghemuia în scaun, faţa i se zbîrcea a suferinţă, se uita stînjenit în jur şi insista:

Lasă, te rog, lasă…

– Fericiţi cei săraci cu duhul,reluam eu, numai că asta e doar o remarcă, o observaţie a Mîntuitorului, nu o normă, eu nu ţin neapărat să fiu fericit, pot fi şi nefericit,poate e chiar mai bine, doar să încerc să înţeleg ce şi cum şi pentru asta mă gîndesc că adevărata, maxima, suprema ispită ar fi fost Eva, să I-o fi arătat-o, să I-o propus-o Lui pe Eva goală, în toată splendoarea frumuseţii ei, iar Mîntuitorul să fi refuzat-o,păi nu? dînd astfel un exemplu direct, clar, personal, tuturor bărbaţilor, de atunci şi pînă în veacul veacurilor. Ce uşurare, amicus meus, ce eliberare autentică de păcat !

– Of, of, făcea Mircea, însă pe mine nu mă mai putea opri nimeni.

Ar fi putut-o refuza, spune tu, ar fi reuşit El asta ? Poate că da, dar ar fi însemnat că satana nu e meseriaş, ori nu e unul perfect, fiindcă dacă frumuseţea acelei femei ar fi fost mereu sporită, s-ar fi produs un echilibru, Iisus nu ar fi putut zice nici da, nici nu, cu cît El ar fi încercat să reziste, cu atît satana ar fi augumentat frumuseţea nălucii, iar Ispititul ar fi plusat cu sfidarea ofertei, necuratul ar fi plusat şi el, ca la pocker, cu frumuseţea, la infinit s-ar fi întîmplat asta şi s-ar fi aflat amîndoi, lumină şi întuneric, Dumnezeu şi diavol, chiar şi la această oră, pe acoperişul templului, mă rog, suspendaţi deasupra acoperişului, după nenorocita lucrare a lui Titus, fiul lui Vespasian.

Mircea se schimonosea de parcă ai fi văzut moartea cu ochii, apoi bătea cu pumnul în masă, de fiecare dată, se clătinau paharele şi săreau stropi de vin din ele, îşi întorceau feţele spre noi cei din restaurant şi chelnerii se răsuceau şi veneau în preajma noastră întrebînd dacă s-a întîmplat ceva.

– Nimic, îi calma Mircea, o simplă discuţie.

Oare de cîte ori să fi avut loc dezbaterea respectivă ,dacă se poate numi aşa, cît oare am insistat ? Probabil de multe ori, fiindcă prietenul meu începuse să mă evite, iar cînd ne întîlneam, aproape întîmplător, îmi atrăgea atenţia încă de la început să nu mai aduc în discuţie scena ispitirii, să fac orice altceva, să mă îmbăt, să înjur, să fiu porc, dacă voiam. Însă eu nu eram niciodată porc, mă exprimam elegant, oricît vin aş fi băgat în stomac.

În Olt nu se mai răsfrîngea luna, apa scînteia sub primele raze ale soarelui, iar eu găsisem o posibilă explicaţie a situaţiei, poate că femeia din mall era o întruchipare satanică, perfect de frumoasă, de seducătoare, o pedeapsă pentru blasfemiile mele repetate, doar Mircea îmi atrăsese atenţia,mai mult implicit, ce e drept, niciodată pe faţă, că voi plăti pentru ele, cîndva.

Poate începusem să plătesc deja şi de aici febrilitatea cu care încercam să găsesc o soluţie pentru a scrie romanul cît mai iute.

Era un simplu raţionament, unul în care nici eu nu credeam, dar care mi-a dat iluzia că ţin situaţia sub control şi m-a ajutat să pornesc maşina şi să ajung, desigur, la Bucureşti.

Nici măcar o dată, în drumul acela spre casă, nu m-am gîndit că poate nu aş scrie un roman perfect, că risc să scriu ceva ce ar putea să nu îi placă ei, nu avem în acel moment nici o problemă cu valoarea cărţii, doar cu intervalul de timp în care aş fi putut să o scriu.

Am ajuns pe la ora zece, epuizat, noroc că în perioada aceea nu locuia la mine acasă nici o femeie, noroc că se întîmplase astfel, s-ar fi speriat oricine de starea mea, ar fi trebuit să dau explicaţii, dar nu era cazul.

Şi am rămas o zi şi o noapte pe canapea, cu o sticlă de whisky alături, aproximînd romanul pe care eram sigur că îl voi începe grabnic, imediat după un somn bun.