Nu am putut să fiu ca maestrul Emilian Rouă.

Era olimpian, de un echilibru care te durea.

O simplă ridicare din sprânceană într-o emisiune făcea cât o revoltă. Un simplu NU într-un articol conta cât o anchetă.

Așa a dus-o vreme de 50 de ani de presă.

Am publicat primul articol la 14 ani și am 58. Mai am 6 și fac și eu 50. Ani de presă. Din care ultimii 22, năucitori.

Nu mă pot rupe de tristețea dispariției maestrului Rouă.

Am scris azi o groază de articole. În dușmănie. Ca să uit. Nu pot.

A fost unic în felul lui în toată presa asta isterică.

Și poate că isteria l-ar fi salvat și nu s-ar fi confirmat paradigma că pe oamenii (de presă) buni îi ia Dumnezeu și îi lasă pe ceilalți.

Azi, chiulesc de la emisiunea „Criterii politice”. Dacă aş intra în studio, m-aş gîndi numai la Emilian Rouă şi aş rata totul.

Îl omagiez printr-o absenţă,acesta e modul meu de reacţie.

Cât aş mai avea ?

Doar 6 ani de presă şi 13 de viaţă.

Echilibraţi şi olimpieni ?

No way.