Tot văd circulând ideea că atunci când ziariștii îi țin partea lui Liviu Popescu în procesul care abia începe și în care a fost târât, ca să zic așa, de viceprimarul sufletului Virgil Pîrvulescu, ar fi vorba despre solidaritate de breaslă. S-ar înțelege că ziariștii țin din solidaritate cu Popescu, iar altminteri nu ar mai scrie, ceea ce este fals, cel puțin în ce mă privește.

Nu sunt solidar cu nimeni când greșește, dar sunt total de partea unuia care este nedreptățit.

În cazul de față, sunt solidar cu Liviu Popescu deoarece a scris că Pîrvulescu a mințit în legătură cu liceul absolvit și cu facultatea pe care a urmat-o, apoi că e vulnerabil la economie din moment ce a luat doar note proaste și, în fine, că e mai mult înclinat spre scandal decât spre soluții.

În toate aceste afirmații, ziaristul are dreptate, iar dacă a mai îngroșat exprimarea este fiindcă îi permite ideea de libertate a presei.

Carevasăzică, nu din solidaritate scriu că Liviu Popescu are dreptate, ci pentru că are dreptate. Ideea de solidaritate e chiar dăunătoare, fiindcă justiția nu se face pe baza solidarităților. Ce ar însemna ca, din solidaritate cu Pîrvulescu, să vină la proces toți liberalii de la Râmnic ? O prostie !

Am ținut să precizez acest aspect fiindcă văd că ideea de solidaritate jurnalistică prinde rădăcini ca un fel de buruiană care acoperă planta nutritivă a adevărului (scuzați pentru comparația cam forțată).

Pîrvulescu e vinovat pe multiple planuri, iar dacă insistă cu procesul aceste lucruri vor fi consemnate oficial. L-am sfătuit să renunțe și sper că o va face, mai ales că mulți ziariști l-au criticat în aceste zile. Printre cei care l-au criticat mă număr și eu, dar țin să fie clar:

Nu fiindcă sunt solidar cu Popescu îl critic pe Pîrvulescu pentru acest proces, ci pentru că, pur și simplu, ziaristul are dreptate și a scris în folosul comunității.

Restul e cancan.

Gheorghe Smeoreanu