Azi e o zi mare pentru mine ca om. Azi l-am iertat pe Davos Suker. Pe acest om l-am urât atâţia ani, pentru acel gol urât dat din 11 m, în optimile Europeanului de Fotbal, cred că din ‘98. Un meci urât, România – Croaţia, iar acel individ mi-a distrus seara. Am adormit lăcrimând ca un copil, dipreţuindu-l pentru aroganţa lui. De atunci nu am suportat tricourile şi nici steagul Croaţiei. Nu am mai vrut să aud de această ţară, mai ales că-i ştiam răi, fascişti la bază, fanatici în crezul lor. Nu îi sportam nici pentru litoralul lor albastru turcoaz, mi se păreau nişte profitori – „au investit sârbii şi croaţii le-au luat tot”.

Croaţia nu este însă deloc aşa cum prost mi-o imaginam eu. Este o naţiune mândră, care nu a suportat niciodată ocupaţia de vreun fel. Au „beneficiat” de un război total cu sârbii lui Milosevic între 1991 – 1995 şi acum se uită cu durere în urmă. Este o naţiune tânără, care a ştiut că are ceva aparte prin catolicismul ei mergând până spre fundamentalism. 

În 1991, croații şi-au declarat independenţa şi au luptat pentru ea păţind și dedându-se la rândul lor la atrocităţi inimaginabile. Sunt atâtea amintiri despre Banja Luka şi alte zeci de gropi comune unde zac croaţi, sârbi şi bosnieci care s-au omorât cu bestialitate între ei, doar pentru că erau diferiţi ca religie sau ca vorbă. De nescuzat.

Azi Croaţia bate la poarta Uniunii Europene. Mai are câteva zile până ce imperiul modern se va mări cu încă un stat. Cred că este primul imperiu care se dimensionează prin asemenea metode, când vin alţii să-şi cedeze de bună voie din suveranitate pentru un scop comun şi nobil.

Croaţia este o ţară frumoasă, cu multe autostrăzi, cu răni adânci, dar cu deschidere spre vest. A avut-o dintotdeauna, judecând după fermecătorul centru istoric al Zagrebului. Un oraş curat, fără maidanezi, cu tramvaie albastre, cu o mulţime de cafenele, cu multe palate. Un oraş cosmopolit, cu turişti de toate naţiile. Te poţi relaxa la o bere sau la cină în centrul Zagrebului, admirând femeile frumoase, platanii şi magazinele cu un tipar aparte.

M-am simţit bine la croaţi acasă, steagul lor nu mi s-a mai părut deloc odios, chiar aş fi vrut să-l cunosc pe bătrânul fotbalist de acum, Suker, şi să povestim la o bere. Sunt extrem de ospitalieri, au un munte frumos deasupra oraşului, acolo unde se află preşedinţia, parlamentul şi guvernul.

Ştiu că au o mare de invidiat, de aceea sub 100 de euro nu prea se găsesc camere.

Şi apopos, MAE al nostru a fost extrem de inspirat trimiţând acolo pe Cosmin Dinescu, un ambasador tânăr, deschis şi cum se spune, de gaşcă. Un personaj plăcut, ca de altfel şi secretarul ambasadei, care duminică are nuntă cu o piteşteancă.

Azi, aşadar, l-am iertat pe Suker, pentru acel gol. Noi meritam să ne bată această naţiune care abia debuta la o asemenea competiţie. Ei aveau un crez, noi atunci eram deja la amurg, mă refer la fotbal. Dar poate că nu numai.