Aşadar, prioritatea oricărui stat este să-şi asigure un învăţământ superior modern şi performant.

În România, într-o logică de concentrare a puterii sociale, de anulare a diferenţierilor pe bază de merit şi de reducere a autonomiei indivizilor/instituţiilor, am nivelat universităţile, am demonetizat titlurile universitare şi am politizat învăţământul superior, ţinându-l prin subfinanţare cu mână întinsă spre guvernanţi.

În această logică, unii, chiar în discuţii publice, se întrebau cu tupeu iresponsabil: da care-i diferenţa de calitate, spre exemplu, dintre Universitatea din Bucureşti şi una dintr-un oraş mic/mediu din România? Eu nu spun că marile universităţi din centrele academice tradiţionale produc doar absolvenţi buni, iar celelalte nu! Există specialişti slabi formaţi şi în marile universităţi şi specialişti de top formaţi în celelalte universităţi, dar este o diferenţă de proporţie şi de probabilitate, care la scară naţională contează! Asta mai ales atunci când ai politici prin care tai locuri bugetate de la marile universităţi şi le duci spre celelalte.

Ne place, nu ne place, statul a devenit cangrenat de specialişti slab pregătiţi! Şi nu este doar cangrenat, dar este şi prizonierul lor, mai ales când aceştia ocupă poziţii în instituţiile centrale/decizionale ale statului şi se opun apoi oricărei idei de progres pe bază de merit/competenţă.

În aceste condiţii, oricâte proceduri şi politici bune ai face într-un domeniu, ele sunt sortite eşecului prin acţiunea şi/sau incapacitatea resursei umane. Acesta este un adevăr brutal, pe care ar fi bine să nu-l mai mascăm cu defense şi iluzii!