Fiindcă luni a fost Ziua Mondială a Libertății Presei, m-am gândit să public un articol despre cum am devenit ziarist. Rândurile care urmează pot face parte dintr-o carte de Memorii.

x

Întors fiind de la scurta mea bursă la Paris, oferită de occidentali, sistemul mi-a interzis să muncesc, trebuia să stau acasă, sub supraveghere, așa încât noaptea citeam, ziua ascultam muzică, seara aveam musafiri. Fusesem de mai multe ori în URSS pentru a cumpăra discuri de vinil și pick-up-uri din acelea solide, ce păreau indestructibile, iar preocuparea principală era să găsesc ace de schimb, în oraș se dădeau pe sub mână, vă dați seama că ieșeam din casă doar pentru a cumpăra ace, eram căutătorul de ace, acum, nici nu îmi vine să cred. Plutea în casa mea o atmosferă de salon de mică psihiatrie, de nevroze, și cu toate că nu aveam pastile în apartament, aproape că mirosea a medicamente și alcool sanitar. Citeam compulsiv, ascultam muzică obsesivo – fobic, credeam că dacă nu dau fila cărții, ori se oprește discul de vinil, nu voi mai avea aer și sângele se va îngroșa în vene.

Citiți continuarea articolului AICI.