Naşterea Maicii Domnului este prima sărbătoare mare a anului bisericesc, care începe la 1 septembrie. E celebrată pe data de 8 septembrie atât de către Biserica Ortodoxă, cât şi de cea Catolică, dar şi de egiptenii copţi şi iacobiţii sirieni.

Noul Testament nu relatează evenimentul naşterii, dar el este prezentat în evangheliile apocrife. Conform acestora, Maria af fi avut o descendenţă atât împărătească, cât şi preoţească: tatăl, Ioachim, provenea din seminţia regelui David, iar mama, Ana, era fiica preotului Matthan.

Plecat în munte, lui Ioachim i s-a arătat îngerul Gavriil, care l-a trimis acasă spunându-i că rugăciunea lor pentru a avea copii a fost ascultată. Îngerul i s-a arătat şi Anei, căreia i-a vestit că Dumnezeu le va trimite binecuvântarea Sa, iar pruncul va avea Duh Sfânt şi va fi un vas ales de Dumnezeu.

Ioachim şi Ana au dus-o pe Maria când avea de trei ani la templu, unde a rămas până a împlinit 15 ani, fiindcă fusese hărăzită Domnului de către părinţi încă înainte de zămislire. 

Sfânta Maria Mică – tradiţii şi superstiţii 

Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, sau Sfânta Marie Mică, cum i se spune în popor, marchează hotarul dintre vară şi toamnă. Este vremea  când frigul îşi face simţită prezenţa, se culeg viile, se recoltează ogoarele şi începe semănatul cerealelor de toamnă. Din această zi, plantele de leac îşi pierd puterea tămăduitoare, apele se răcesc, încep târgurile şi iarmaroacele.

În această zi gospodinele împart struguri şi prune de sufletul morţilor pentru ca acestora să li se ierte păcatele. Nu se fac treburi gospodăreşti, dacă nu vrei să atragi răul asupra casei tale, iar casa creştină în care arde candela va fi binecuvântată cu armonie, înţelegere şi ferită de foc, vijelie, grindină, de rele şi nenorociri.

Conform unei superstiţii din bătrâni, nu se face focul în vatră pe 7 şi 8 septembrie, pentru că ar putea atrage neşansă şi boli.

Fecioara Maria este cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului românesc, fiind invocată şi astăzi de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru uşurarea naşterii, de păgubiţi pentru prinderea hoţilor şi de descântătoare pentru vindecarea bolilor.

Iconografia Maicii Domnului

Tradiţia atribuie Sfântului evanghelist Luca primele reprezentări iconografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au păstrat, dar se crede că ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai târziu. Textele liturgice confirmă ca Sfântul Luca a fost primul care a pictat icoanele Maicii Domnului în patru feluri:

a) „Călăuzitoarea” (Odighitria) în care Maica Domnului este reprezentată cu pruncul în braţe, amândoi stând cu faţa spre cel care priveşte.

b) “Dulce-iubitoare” (Glykofilusa). Pruncul e strâns lipit cu faţa lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrăţişează. Chipul mamei e îndurerat, prevestind suferinţele viitoare ale Fiului.

c) În unele icoane Maica Domnului e înfăţişată fără prunc, singură, rugându-se.

d) „ Mai înaltă decât cerurile” (Platytera). Mântuitorul este înfăţişat în medalion, pe pieptul Maicii Sale, aşa încât şi El si Ea privesc spre cel ce se roagă înaintea icoanei.

Siriaca este una dintre cele mai renumite icoane cu Maica Domnului din ţară, cunoscută ca făcătoare de minuni. Ea reprezintă o culme a artei sacre siriene şi este venită din părţile creştinilor sirieni, în secolul al XVI-lea. 

Icoana a ajuns în România în anul 1958, adusă de către episcopul Vasilios Samaha şi oferită Patriarhului Justinian Marina, în urma unui vis în care Maica Domnului i-a cerut să îi ducă icoana în acest loc. Icoana a fost adusă din Siria şi depusă în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Se spune că, tot printr-un vis, Maica Domnului i-a cerut Patriarhului să îi ducă icoana, Siriaca, la Mănăstirea Ghighiu, unde se află şi în ziua de astăzi.