Am eu totuşi o tehnică personală de a mă extrage din lumea politico-mediatică atunci cînd simt că poate plezni ceva în mine, o tehnică dură, fără de care această lume perversă m-ar ţine prizonierul ei permanent. Cînd simt că nu se mai poate, mă cufund cîteva săptămîni în viaţă, ascult Aznavour şi Brel, Brahms şi poate Smetana, iarăşi şi iarăşi, pînă la saturaţie, de fapt pînă la obsesie, stau de vorbă zile şi nopţi despre sensul vieţii, ca ruşii aceia din romane, beau vin îndepărtat, chlian sau portughez sau macedonean, apoi plec undeva, scurt, ca un şoc electric, iubesc o fată, schiţez o carte, totul sub acelaşi semn al clipelor grele şi dilatate ca ochii unui timp rănit. Pentru a uita de presă, trebuie să uit de toate, inclusiv de mine, ceea ce presupune o dislocare de eu făcută cu măiestrie, aş putea spune că în optsprezece ani de tortură gazetăreasca am devenit un artist al strecurării periodice pe poarta unui alt tărîm. Carnavalul politic trebuie îngheţat brusc, ca la un semn vrăjitoresc, apoi trebuie spart cu un ciocan al sarcasmului, pisat bine şi spulberat în cele patru vînturi, iar asta nu se face decît de către un cunoscător ca mine, un iniţiat în pierderi şi regăsiri.

Pe scurt, am gîndit un nou roman, pe care îl veţi putea citi, în foileton, ca să zic aşa, în rubrica alăturată, probabil începînd de mîine sau de poimiine, timp în care am dat o fugă pînă la Atena, ştiaţi voi, desigur, pentru că îmi place să stau permanent cu inima deschisă în preajma periculoaselor daruri uliseene, am nevoie iarăşi şi iarăşi de cîte un cal troian sub pretextul căruia să îmi predau cetatea spre pîrjol şi purificare. Ulisse cred totuşi că a pus să se construiască o iapă troiană, asta fie vorba între noi, neamănunţind ideea.

Acum, m-am întors în jug, e jugul meu şi trag la el cu drag, pînă cînd, cine poate şti, voi evada iarăşi, după o evadare dionisiacă urmează una apolinică, după Atena, ar fi să fie Parisul, dar asta cîndva, au mois d`aout, cum bine le zice dragul de Charles.

Pe mîine.