Citesc multă presă, citesc, practic, tot ce se scrie în judeţele unde apare „Criterii politice”. Sunt atent, printre altele, la un lucru, să văd care ziarist îşi urăşte personajul despre care scrie şi care nu. Sunt mulţi asemenea jurnalişti care şi-ar strânge de gât eroii.

Cred că e imposibil să nu urăşti când eşti nemulţumit de tine, frustrat, când crezi că societatea mai mult ţi-a luat decât ţi-a dat, iar viaţa a făcut la fel.Iar femeile, oooo, femeile, te-au chinuit… Culmea, aproape că am un soi de compasiune, poate chiar o simpatie faţă de sufletele contorsionate din presă care pun, pe lângă acuzaţii, ironie etc., mai multă sau mai puţină ură în ceea ce scriu. M-a ferit Dumnezeu să urăsc pe cineva…

Aaa…sunt muşcător când vreau, sunt dur, după cum îmi spun unii, însă ura se găseşte în altă parte, în acele atacuri la trupul omului, la ceea ce are el mai drag, la pasiunile lui, la idealurile lui. La astfel de ţinte nu am tras niciodată…

E greu, cred, pentru unii, să nu urască şi nici nu îi acuz prea tare.*A nu se înţelege că nu mi se pune şi mie pata, că nu am nimic de reproşat nimănui, atâta doar că şi în reproş pun un pic de simpatie. La cei care urăsc, cred că genetica joacă un anumit rol, apoi scenariile familiale, după care vin la rând neşansa,lipsa carismei, deficitul de cultura reală, adică asimilată în comportament şi cine ştie ce alte lucruri.Apoi, ura e soră bună cu invidia. Eu, pe bune, mă invidiez pe mine însumi, ca să zic aşa. Glumesc, desigur, îmi arde de glume.

Acu`, serios vorbind, am dat de o carte genială, care îmi schimbă mie câteva repere, se numeşte „O contraistorie a filosofiei” de un anume Michel Onfray (nu am auzit). M-am apucat azi de ea şi, serios, citeam şi nu îmi venea să cred că am un asemenea noroc.

Am ajuns aşa de fericit că am cartea asta, încât deşi mi-a adus cumătrul (la dr. Cristi Lamba mă refer, normal) ultimul Oscar, nu mai uit, o să citesc. Aiasta nu aş fi crezut-o, majestăţile voastre…