Am ajuns la un sfert din cele 1700 de pagini ale „Cronicii de familie”, pe care nu am citit-o la vreme. Petru Dumitriu mi se pare însă prea tezist, previzibil în caracteriologie, excelent doar ca peisagist. Voi vedea ce se mai întâmplă cu percepţia mea, nu cumva să mă exprim prea devreme.

Romanul meu, atât de întârziat din cauza presei, înaintează totuşi spre ceea ce am dorit. Practic, am terminat prima parte, acum cei doi sunt alungaţi din paradisul diavolului (aşa e posibil să se numească, totuşi, cartea asta). Se vor duce în lume, unde îi va invada banalitatea. Iar partea a treia va dovedi ceea ce ştiu din viaţă, precum şi de la Socrate şi Noica, anume că nu cauţi decât ceea ce ai găsit deja.

Azi, m-am plictisit profund, greu, dens şi, surpriză, mi-am acceptat plictisul.