Sâmbătă dimineaţa, în Bucureşti, m-am plimbat o oră prin ploaie, cu vântul în faţă, de pe Ion Câmpineanu până pe Brezoianu şi retur, încercând să-i văd cu ochii minţii pe jurnaliştii de acum 75 de ani, pe Titu Herdelea, pe Panţâru, pe Ladima. Se făcea că mă duc la „Universul” sau la „Dimineaţa”, ori la „România”, că am de citit celelalte gazete şi de improvizat un editorial,înainte de a ieşi cu prietenii la o cafea, la Capşa. Ce frumoasă era presa atunci, manipularea era încă în faşă, gazetăria se mai bucura încă de un anumit statut, să fii jurnalist nu era atât de alienant ca azi.

Apoi, am uitat şi de vechea şi de noua presă şi m-am plimbat pur şi simplu prin ploaie, sans peur et sans reproche, abia mai târziu, în drumul spre casă, înţelegând de ce am făcut-o, de ce am generat priviri nedumerite din partea celor care se grăbeau, vizibil încurcaţi de o vreme pe care o considerau câinoasă. Pentru mine nu există vreme câinoasă, fiindcă sunt extrem de dornic de senzaţii, îmi este într-un fel sete de realitate, după ce ies din această lume a comentariilor despre oamenii politici şi actele lor atât de goale de sens şi atât de sterile. Gândind până la capăt, dacă politica e o târfă şi democraţia e o târfă.

Ca o adolescentă în jurnal, îmi permit să notez: a fost o dimineaţă de neuitat.