Am fost cu Anca Gligor la cîteva mînăstiri, în Ţara Românească şi în Ardeal. Fără îndoială că văzînd-o în faţa mînăstirii te puteai întreba dacă nu cumva, în pofida ţinutei, este dintre ai casei, atît de pioşi îi sînt ochii şi zîmbetul, iar dacă ai fi văzut-o în haină monahală ţi-ai fi putut pune problema cum poate o asemenea minunăţie de femeie să renunţe la bucuriile pe care i le poate aduce viaţa. De fapt, ea însăşi are faţă de lume, în sensul larg al termenului, o dublă atitudine, de iubire dar şi de provocare, de sfidare chiar. O dată pătrunsă în incinta sfintelor lăcaşe, Anca e în căutare de cotloane, de scări secrete, de locuri ascunse, iscodind mînăstirea cu aviditatea celui care crede că misterul e bine camuflat dar ar putea fi totuşi atins cu mîna. Rareori am văzut o mai corectă îmbinare dintre smerenie şi naturaleţe ca în purtarea ei în faţa icoanelor, loc în care oamenii obişnuiţi alunecă ori spre o travestire onctuoasă, ori spre o grotească nonşalanţă, pe cînd Anca încearcă să fie, ca atitudine, asemenea zugrăvelii sfinte, adică hieratică şi umană deopotrivă. În aerul purificator al mînăstirii, sensibilitatea ei creşte şi uneori se apropie de paroxism, impresionînd-o tot ce poate să observe mai mult decît ai fi crezut-o în stare, iar la plecare îţi povesteşte care dintre călugări i s-a părut mai înduhovnicit ori care măicuţă e mai puţin iubitoare de oameni. Anca nu crede, ea ştie că există divinitatea şi de aici o purtare pe care aş putea-o defini ca obiectivă, într-un spaţiu eminamente subiectiv.

În mod paradoxal, această fată lasă impresia că suferă şi se culpabilizează. Este posibil să aibă o percepţie obscură a frustrărilor pe care le provoacă prin frumuseţe sau să îşi reproşeze că a determinat permanent iubiri prea încarnate. Eu cred mai degrabă că ştie că întotdeauna le va rămîne datoare iubiţilor şi amicilor ei fiindcă primeşte, fără să ceară, mai mult decît poate promite şi oferi, această balanţă dezechilibrată a dragostei provocîndu-i un fel de jenă în faţa lui Dumnezeu. Un Dumnezeu pe care îl roagă fierbinte ceva, nu ştiu ce anume, însă cu o privire atît de hotărîtă încît cred că şi El s-ar sfii un pic să nu o ia în seamă pe această frumoasă creatură a sa atît de pornită să Îi forţeze mîna.

Sper să mă înşel, dar am impresia că rugăciunile Ancăi nu sînt întotdeauna pline de iubire faţă de aproapele şi nădăjduiesc ca nu cumva să îi ceară Celui De Sus pedepsirea cuiva, poate chiar a poetului Florian Silişteanu. Nu spun asta întîmplător, fiindcă Anca se aprovizionează cu semnificative cantităţi de tămîine şi aghiasmă cu care visează să alunge cîndva toţi demonii despre care pretinde că poetul, în crizele sale de personalitate, i-ar fi eliberat şi pripăşit în locuinţa de la Cluj. E, să fie iertat, aproape umoristic să vezi cu cîtă înverşunare îşi procură o femeie cărbuni rituali şi esenţe sfinte pentru a exorciza fiinţa absentă a unui bărbat înalt ca bradul. Pe de altă parte, îţi piere de tot zîmbetul cînd o auzi pe Anca spunînd că nu îşi mai găseşte pacea după infernul în care l-a urmat pe poet, că se teme ca nu cumva să nu mai poată reveni niciodată la ea însăşi, iar aceste vorbe le spune, vă asigur, cu o privire de animal rănit care ar vrea şi nu reuşeşte să îşi împărtăşească durerea. Nu ştiu şi, pînă la urmă, nici nu am căderea să ştiu ce s-a petrecut cu adevărat în întîlnirea catastrofală pentru această fată cu poetul Florian Silişteanu, dar în pofida previzibilei sale revolte îl îndemn să i se alăture ei, de la distanţă, în implorarea lui Dumnezeu de a atenua măcar, dacă nu poate să şteargă, amintirea unei iubiri devenite chintesenţă de iad.