“Imaginează un roman, gîndeşte repede unul”, îmi spuneam, dar tot eu dădeam din mînă dispreţuitor, zicîndu-mi: “nu asta este problema, ce mare lucru textul, fabulos este contextul” şi îmi aprindem o nouă ţigară, parcă eram personajul acela al lui Şolohov care fumează în tranşee, cel puţin două ţigări pe pagină.

Mă simţeam şi eu în tranşee.

Apoi,a sunat telefonul, eram sigur că e nefericitul de Mircea:

– Ce faci ?

– Beau ceva şi ma gîndesc cum poţi avea în mod absolut şi total o femeie.

– Ai înnnebunit, de unde ideea asta ?

I-am spus de unde şi pînă unde.

– În concluzie, voi scrie un roman genial, voi da tot ce e mai bun din mine, iar înţelegerea este să dispun o zi şi o noapte de o femeie perfectă, ca atare, înainte de a mă apuca să scriu cartea, trebuie să studiez cum o pot avea sută la sută, fărîmă cu fărîmă, ori dacă preferi, celulă cu celulă, milimetru cu milimetru. Să o topesc şi să o beau ? Să o pisez şi să o mănînc, precum Cărtărescu zice că ar fi făcut Cristian Vasile cu Zaraza ? Măi, Mircea, dacă ar fi ochii mei o apă, să i-o torn pe trup şi să o văd dintr-o dată, peste tot…Dacă aş…

– Păi de ce aşa, mă întrerupse Mircea, normal nu o poţi avea, ca toţi bărbaţii ?

– Ca toţi bărbaţii aş fi avut-o dacă o agăţam într-un mod banal, cu „ce ochi frumoşi aveţi, ce mers de regină, vă pot lăsa numărul de telefon ?”,desigur că nu aş fi avut nici o şansă, numai că acum e vorba despre altceva, eu voi scrie un roman infinit de frumos şi trebuie să o am la modul infinit, altfel nu merită efortul.

– Nu înţeleg, făcu Mircea, hai că mai vorbim, apoi închise.

„Eşti un bou, i-am zis eu lăsînd telefonul din mînă, ce e greu de înţeles ? Iar peste o oră, l-am sunat înapoi:

– Presupunem că înţelegerea asta a mea nu am făcut-o eu, a făcut-o Goethe, ca să i-o tragă Christianei Vulpius, florăreasa cu care s-a şi însurat. Se duce Goethe acasă, ia pana şi scrie „Faust”. Cam cum ar fi trebuit să o aibă el pe Christiana pe bază de „Faust” ? Aud ? Aşa, ca toţi bărbaţii, he, he, he…

– Da, cu dînsa într-însa, cum altfel, făcu Mircea şi totuşi rîse, ceea ce îmi dădu curaj să merg mai departe cu explicaţia.

– Ia citeşte-l tu din nou pe Apostolul Pavel şi vezi ce spune despre „dînsa-n-trînsa”.

– Hai, că nu zice nimic despre asta, iar vrei să mă ai părtaş la blasfemie.

– Ascultă, prietene, îl ştiu pe dinafară.

– Zii, făcu Mircea, cu un glas sceptic, ori pur şi simplu obosit.

– Citez din memorie, omule, cutremură-te: „Mădularele trupului socotite a fi mai slabe, ele sînt mai trebuinicioase. Şi pe cele ce ni se par a fi mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinste le încingem şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Iar Dumnezeu a întocmit astfel trupul dînd mai multă cinstire celui căruia îi lipseşte…şi dacă un mădular este slăvit, toate mădularele se bucură de el”.

– Se referă la membrii bisericii din Corint.

– Şi la ei, desigur, dar şi la sexurile noastre, ne arată ce e cu ele, ne dă voie să le cinstim cum se cuvine. Nu fii ipocrit, dacă te întreabă un student de al tău la care dintre organele tale ţii mai mult, o să-i zici inima, sau ochii, numai că tu, bătrîne, nu la ochii tăi te gîndeşti, pot trece ani, zeci de ani, fără să te gîndeşti la ei, în schimb te gîndeşti la dînsa, cum îi zici tu cu nespusă precauţie, aproape minut de minut şi te gîndeşti la ea cu toată cuviinţa, cum se exprimă apostolul, gîndind că îţi va aduce multă fericire vreodată, cu toate că mă îndoiesc să ţi se mai întîmple.

Era un fum în cameră să-l tai cu cuţitul, fumesem deja un pachet, sticla era la jumătate, se lăsa seara, ceea ce nu îmi convenea deloc, fiindcă, iată, trecuse prima zi şi nu scrisesem nici un rînd.

Oare ce o fi făcînd acum femeie aceea ?

Poate că face dragoste cu unul care nu a scris şi nu va scrie în viaţa lui nici un roman, nicidecum o capodoperă, oare e drept să se întîmple asta ? Nu ar trebui oare să se împreune femeile doar cu poeţii, cu scriitorii, cu pictorii, cu muzicienii ? Cu soldaţii nu ? Ba şi cu soldaţii, cu aceia învingători. Dar cu preoţii ? Şi cu preoţii, cum să nu, fiind ei plini de har. Dar cu ţăranii, care ne dau nouă lapte, brînză, carne, ouă ? Şi cu ei…

Am aţipit un sfert de oră, nu mai mult. Am visat-o.

Era goală, întinsă pe un cearşaf de culoarea mării, verde-albastru, trupul ei era de un galben mat, auriu, emitea o lumină care nu se risipea, rămînînd aproape de materia care o genera, o materie care nu era carne de femeie, ci un fel de miez al unei nuci mari crescută într-un nuc ce ardea mocnit, undeva, singur, pe o planetă îngheţată de la marginea universului.