Intors dintr-un concediu destul de lung si de frumos, pe care nu l-am oprit pina nu s-a oprit de la sine, am reinceput sa citesc presa argeseana. O presa de care aproape ca imi parea rau ca trebuie sa o citesc din nou, intr-atit de plictisitoare mi se pare uneori. Se pare insa ca exagerez si eu cu scepticismul, fiindca indata ce am deschis primul site si am citit primul articol, am dat peste un lucru pe cit de simplu, pe atit de bine facut. In articolul „De ce avea Ceausescu mai mult bun simt decit Basescu”, Adrian Stefanoiu, directorul „Observatorului Argesean” scrie: „Vila lui Ceausescu de la Bilea Lac va fi deschisa circuitului turistic. Ea se va alatura astfel altor zeci de locatii construite pentru cuplul dictatorial de-a lungul timpului, locatii in care cei doi au stat mai mult sau mai putin – pentru ca in unele n-au apucat sa doarma nici macar o noapte. Ele au fost construite pentru a le satisface orgoliul si atit. In rest, Ceausescu nu a beneficiat de ele. Nu sunt un nostalgic al perioadei comuniste si nici nu am beneficiat in vreun fel de epoca respectiva deoarece la revolutie aveam 19 ani – abia terminasem liceul. Nu pot insa sa nu observ un lucru: dintre toate zecile de case pe care le-a avut sau care i-au fost atribuite lui Ceausescu, acesta nu a avut nici macar una pe numele sau. Astfel, indiferent cum si din banii cui au fost construite respectivele imobile, indiferent cit de luxoase au fost ele, toate au ramas statului. Ceausescu nu a lasat mostenire niciuna dintre aceste constructii urmasilor sai. Cei care au venit la putere dupa rasturnarea comunismului (si nu ma refer aici numai la presedinti, ci la majoritatea clasei politice) nu au stiut cum sa faca sa-si cumpere casele pe care li le-a dat statul ca locuinte de serviciu. Case pe care le-au cumparat de cele mai multe ori la un pret simbolic. Ba chiar in unele cazuri nici nu a fost nevoie sa roage pe cineva sa le repartizeze casele pentru ca si le-au atribuit singuri – cum a fost cazul actualului presedinte Basescu, care si-a dat singur casa din Mihaileanu in perioada in care era primar.” Nimic mai adevarat, nimic mai clar. Articolul, din care am citat mult, dar nu destul, este un exemplu pentru cum ar trebui abordat comentariul politic in presa de pe meleagurile noastre. Si mi-as dori ca nu numai directorii de gazete sa scrie astfel, ci si redactorii obisnuiti, cei care abordeaza cotidian chestiunile de politica locala. Daca ar face-o, presa noastra ar fi o bucurie, nu o varza murata.