Era aproape de miezul nopţii, cînd m-a sunat Dora, de la revistă:

– Mi-a spus Mircea, să ştii, iar eu îţi precizez că ideea ta e monstruoasă.

Credeam destul de mult în părerea Dorei, aşa încît am făcut un mic atac de panică.

– Dora, ai milă !

– Milă să îţi fie ţie de tine. În halul ăsta ai ajuns ?

– Nu înţeleg.

– Vrei să scrii un roman doar pentru a o convinge pe una să te primească în patul ei ? Vei strecura cartea în aşternut, i-o vei pune discret sub fund ? Ştii ce, nici dacă mă anunţa Mircea că vrei să îţi faci o alongaţie de penis nu te-aş fi urît atît. Am vorbit şi cu Iulius, te va suna şi el să îţi precizeze că dacă faci asta, eşti terminat ca scriitor.

Iulius era unul dintre criticii importanţi ai momentului, scria si el la revista Dorei./p>

– Mă caută chiar acum.

– Răspunde-i, îţi arată el ţie…

Am închis cu Dora şi i-am răspuns lui Iulius:

– Tu ce mai vrei ?

– Sînt la uşă, da-mi drumul, ai soneria stricată.

– E deschis, împinge.

Nu m-am mişcat de pe canapea, iar el se aşeză pe un scaun cu acel aer pe care îl luăm cind intrăm în rezerva unui bolnav incurabil.

Eram în chiloţi,nu mă jenam, şi îl văd pe Iulius cum se ridică de pe scaun şi se îndoaie de şale asupra mea fără să îşi fi scos haina cu guler de vulpe argintie, precizez asta fiindcă scena semăna cu „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp”, ştiţi tabloul acela al lui Rembrandt în care medicul se apleacă deasupra cadavrului, atîta doar că lipseau din decor discipolii, însă nu îmi era greu să mi-i imaginez ca fiind prezenţi, mă refer la Dora, Mircea şi Şerban.

– Vrei să cobori arta prozatorului la nivel animalic, textul pe care l-ai scrie tu ar fi un fel de apanaj de curcan, de boncăluit de cerb bătrîn, de aripă zgîrîind nisipul a unui cocoş ce se roteşte în jurul galinaceei cu ultimele puteri.

– Tu nu ştii, Iulius, cît e de frumoasă…

Îşi scoase haina, aduse un pahar de la bucătărie, îşi puse un strop de whisky dintr-o altă sticlă, pe care o adusese chiar el, îşi aprinse pipa, deschise fereastra şi încercă să mă termine dintr-un singur argument:

– Ar însemna ca ea, în virtutea fundului perfect, a sînilor fabuloşi, a ochilor ca frunza, a buzelor ca fragii, să devină criticul absolut al operei tale.

– Cam aşa ceva.

– Şi în loc să îi consacre romanului tău o cronică elogioasă, să îi ofere autorului sexul ei.

Mi se păru că Iulis încearcă să îşi ascundă un fel de panică, era comic, poate că se gîndea ce ar fi însemnat pentru fundul lui să se ofere tuturor autorilor despre care scrisese de bine.

– Îţi propun să rămîi acasă cîteva zile, timp în care fetele Dorei copiază pentru tine un roman al lui Coetze. Premiul Nobel, ce mama naibii ! I-l trimiţi şi te-ai scos. Dacă zice că nu îi place, o umileşti spunîndu-i că nu se potriveşte în gusturi cu academicienii de la Stockholm, iar dacă te primeşte în aşternut, ai rezolvat problema.

– Şi dacă ea l-a citit pe Coetze ?

– A citit pe mă-sa, izbucni Iulius şi bătu cu palma peste picior.

Îmi venea să îl strîng de gît pe băiatul ăsta. Şi i-am zis pe cel mai dezamăgit ton cu putinţă:

– De ce să nu îi trimit „Război şi pace” sau „Mantaua” lui Gogol, de ce să nu i-o trag la schimb cu „Don Quijote” sau cu „Daphnis şi Chloe” ? Iulius, voi chiar nu înţelegeţi nimic ?

– Noi bănuim că eşti gata să te dai pe mîna unei curve.

În clipa următoare, sticla de whisky aproape goală pe care o aveam în dreapta mea zbură spre mutra lui Iulius, acesta se feri, în schimb oglinda din spatele lui nu făcu acelaşi lucru şi cîteva cioburi îi alunecară pe lîngă ceafă, de-a lungul spinării, aşa încît a trebuit să îşi scoată cămaşa pentru a le lăsa să cadă la picioare. Apoi, o băgă la loc în pantaloni cu cea mai mare viteză, apucă haina din cuier şi ieşi trîntind uşa.

Iar eu am închis fereastra, fiindcă de afară venea nu doar un frig umed, mirosind a lapoviţă, ci şi un fel de mustrare cosmică, un act de acuzare din partea unei instanţe universale.

Peste un minut sunară, pe rînd, ori chiar suprapunîndu-se, Dora, Şerban, Mircea, Iulius, Marku, Petronela. I-am răspuns doar acesteia din urmă:

– Mi-au trimis pe cap un psiholog ? Iar Petronela, care chiar asta făcea la revistă, oferea sfaturi de psihologie behavioristă avînd ca lait-motiv ideea de a te accepta pe tine însuţi, negă precipitat:

– Te sun ca o femeie ce sînt. Nu vrei să scrii un roman pentru mine ?

– Aş scrie acum un capitol direct în trupul tău. Vino şi cumpără nişte bere din drum.

– Îhî, făcu Petronela şi închise, iar eu mă holbai la bietul meu trup, care stătea aproape gol pe canapea şi care urma să fie, încă o dată, al unei femei de pe această planetă, în plus contemporană mie. Îmi pipăi apoi fruntea, spunîndu-i cu un fel de respect: „Fă tu ceva, mintea mea, scoate-mă tu din acest coşmar”. Apoi, ca un actor care joacă pentru sine însuşi, am dus palma la inimă şi am zis: „Sufletul meu, fii gata să mă ajuţi.”