Atîta spaimă în faţa paginii albe nu simţisem niciodată, era ca şi cum ecranul computerului s-ar fi căscat ca o prăpastie pe marginea căreia aşteptam curajul sinucigaşului.

Am scris: După ce m-a părăsit Ama, am devenit o simfonie din care nu se mai aude decît toba.

Îi promisesem Danielei să încep astfel, dar ce fals sună, mi-am zis amărît, e prea multă logică în fraza asta, emoţia e uscată ca o frunză în cădere. Apoi, am scris:

După ce m-a părăsit Ama, am petrecut un an încercînd să găsesc dovada definitivă că nu contează senzaţiile cărnii, că dacă un alt bărbat o sărută, îi mîngîie sînii, îi desface coapsele, totul e fum, vanitas vanitatis, omnia vanitas, iar pentru asta am găsit de cuviinţă să vizitez în fiecare zi măcelăria din cartier, cufundîndu-mă în percepţia secţiunilor prin muşchi şi grăsime, îmbibîndu-mă de albul oaselor şi de deşertăciunea sîngelui închegat, ca şi cum s-ar fi putut face vreo apropiere între priveliştea aceea şi tainicul trup al femeii pe care o iubisem şi care acum se dăruia altuia.

Mă cunoşteau toţi vînzătorii, începuseră să creadă că sînt de la protecţia consumatorului, totuşi aceasta era atunci terapia mea de dragoste şi gelozie, voiam să mi se facă silă de tot ce e viu şi moare. Cît timp rămîneam treaz, reuşeam întrucîtva, apelînd chiar la aceste tehnici nebuneşti, artificiale şi de nemărturisit, însă la graniţa somnului mă loveam de piatra de poticnire, fiindcă aveam, iarăşi şi iarăşi, viziunea stranie a cui credeţi, a degetelor de la picioare ale amantului Amei, mă întrebam de ce sînt atît de strîmbe, de lungi şi de chircite, aşa cum stau ele alături de degetele de la picioarele ei, mici şi drepte, strălucitoare şi calde.

Ce fericite trebuie să fie, îmi spuneam, aceste dezgustătoarele prelungiri ale picioarelor lui şi, în acelaşi timp, cît de nesimţite, de incapabile să se bucure pentru faptul că se află acolo, alături de frumoasa mea soţie.

Săream ca ars din somn şi nu puteam scăpa de imaginea acelor degete,iar alteori totul devenea comic, îi vedeam acelui bărbat nasul si o mică porţiune din frunte, ori coatele, niciodată pieptul la care poate dormea ea chiar în clipa aceea, niciodată braţele care o cuprindeau şi niciodată sexul, asta ar fi fost deja prea mult, eram hotărît ca în situaţia în care se ajunge pînă aici să caut un doctor, să încep un fel sau altul de terapie.

Tot în scopul eliberării de această gelozie, care tindea să devină din ce în ce mai lucidă, lipisem pe un perete al garsonierei o imensă reproducere a unei Bunevestiri aparţinînd fiorentinului Francesco de Cossa, fiindcă în acest tablou, chiar pe marginea de jos, la picioarele Mariei şi ale Arhanghelului Gabriel, apărea un melc, simbol al despărţirii sufletului de trup, pentru că din gasteropode nu mai rămîn decît cochiliile, în vreme ce din corpul Amei şi al iubitului ei, din senzaţiile lor de azi, nu va rămîne, peste cîteva decenii, nici măcar atît, vor fi nisip, vor fi pămînt de flori…

Asta nu contează, îmi şoptea demonul, sufletul ei înregistrează în acest moment bucuria îmbrăţişării lor, iar al lui se cutremură de orgasme de cîteva ori pe noapte, toate aceste impresii vor rămîne de-a pururi în aburul acela care va urca la cer, vor călătorii în spaţiul supralunar, vor dăinui în corpul lor imaterial în veşnicie, în vreme ce eu mă impregnez de lipsă, de frustrări.

Iată ce voi lua cu mine în infinit : dorul.

O iubeam pe Ama mai mult decît pe mine însumi,întotdeauna îi spuneam asta, de fapt cred că pentru acest motiv mă părăsise, fiindcă nu te joci cu vorba Domnului care îţi porunceşte – vai, ce urît sună asta, totuşi – să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi,ceea ce înseamnă că nu trebuie să o faci mai mult, poate fiindcă depăşirea limitei respective ţine de trufie. Ajungă-ţi ţie să iubeşti, nu îţi face idol, nu te închina celui iubit precum viţelului de aur !

Oricum,le spuneam au mai tîrziu puţinilor dar bunilor mei prieteni, toţi cei care işi iubesc partenerul mai mult decît se iubesc pe ei înşişi îi pierd, rămîn singuri, e aici o lege care nu poate fi încălcată, cu toate că sună frumos ideea de a-ţi da viaţa pentru cineva, dar dacă nu apuci să o faci între timp, vezi cu ochii tăi cum se pune problema şi se pune trist. Sfîşietor, adăugam, dar, mai ales, neînţeles de trist. Iar prietenii mă priveau întotdeauna miraţi că îmi pun astfel de probleme pe care nu şi le pune nimeni şi sesizînd situaţia nu insistam, schimbam vorba, mă prefăceam plictisit şi demn.

Am scris toate astea destul de chinuit şi am şters imediat, bineînţeles, fiindcă nu mai eram de acord cu reacţiile mele de atunci,între timp înţelesesem că orice declaraţie de iubire se săvîrşeşte prin devotament şi nu prinde viaţă decît ceea ce priveşti cu resemnare, iar ceea ce se afirmă se neagă pe sine şi orice renunţare se întemeiază, fiindcă posesiunea este dăruire şi tot restul e de la diavol, pentru că fructul nu e copt deplin decît atunci cînd se desprinde de creangă, de fapt eu mă desprinsesem de Ama, iubirea mea dăduse în pîrg, nimic nu o mai putea salva, la dragoste mă refer, decît despărţirea.

Am şters şi bine am făcut, ar fi rîs Daniela în hohote văzînd cum mă răsuceam, cum mă rupeam în figuri, scriind despre iubirea pentru Ama ca să o pot avea pe ea, fiindcă acesta era scopul, nu ?

Se făcuse miezul nopţii, pagina era din nou goala ca la început şi în acel moment se întîmplă ceva cu totul neaşteptat, fereastra de messenger a Danielei îmi sări în faţă.

– Încerci să scrii ? Te sfătuiesc să renunţi.

Am fost sigur că se răzgîndise, paradoxal îi dădeam dreptate, cum să te culci cu unul care aşterne pe hîrtie un fel de jurnal retroactiv, mi se părea că ştie ce scrisesem, ce ştersesem, ce voiam să scriu de acum înainte. Am întrebat-o resemnat:

– A picat înţelegerea ? după care a urmat o oarecare pauză, nu am mai spus nici unul nimic, credeam că îi este greu să rezilieze dealul.

– Vino încoace, a zis, vei scrie romanul acela mai tîrziu, sînt sigură că o vei face şi e mai bine aşa, să îl considerăm un roman pe credit.

Din clipa aceea şi pînă am ajuns la Sibiu, nu au trecut mai mult de două ore şi jumătate.