Acest episod nu va fi foarte plăcut la lectură, e prea tehnic, dar în același timp, foarte necesar.

S-a creat mitul precum că jurnaliștii care i-au susținut pe frații Rădulescu au făcut-o pentru bani, motiv pentru care fiecare articol a fost însoțit de comentarii jignitoare și înjurături. Practic, într-un an, ziaristul care a scris de bine despre Lucian și Constantin Rădulescu a încasat circa 10.000 de sudalme de sfinți, mame, morți și copii.

Să vedem ce ”avere” a câștigat ziaristul din acest joc.

Subsemnatul a încasat lunar de la PSD Vâlcea, prin parlamantari, pentru a le publica punctele de vedere, cam 0,75 % din salariul minim pe economie, plus țigările, separat.

De cafea, de cărți, de benzină, de facturi nu mi-ar fi fost de ajuns. Ce e drept, am fost invitat probabil de patru, cinci ori pe an la masă în oraș și de vreo trei ori, când primea ospătarul bacșiș, primeam și eu.

O dată, acum câțiva ani, am primit un laptop cadou și nu mi-a venit să îmi cred ochilor.

Acestea erau toate încasările, ținând seama că eu și alti vreo doi jurnaliști nu colaborau cu PNL și USR, din principiu.

Problema, așadar, nu era reprezentată de bani. Am acceptat aceste sume, pentru care munceam în echipă la communicate de presă și facturi, la rapoarte și machetă, fără să crâcnesc și fără să negociez.

Marea problemă nu au fost banii, a fost maniera în care erau obținuți și încasați.

Cu finanțele se ocupă Lucian Rădulescu. Bun băiat, echilibrat, cu frica lui Dumnezeu. Pentru a-l accesa era însă nevoie de vreo 4 telefoane și tot atâtea mesaje, în medie. În zilele în care trebuia să rezolvi cu amărâtele astea de contracte, începeai să suni, să dai SMS, apoi să aștepți să ai noroc. Nu puteai să planifici nimic în rest, așteptai un răspuns de la ”trezorier”.

Bun așa, prost e cel care acceptă umilința.

Desigur, veți spune, m-am îmbogățit în schimb la campaniile electorale. Să vedem.

Contractul cel mai mare pe o campanie electorală a fost cât salariul pe o lună al președintelui CJ. Dacă țineam seama că o campanie vine cam o dată la patru ani, putem spune că am încasat undeva la 500 de lei/lună.

De ce am scris însă ce am scris dacă nu am făcut-o pentru bani ?

Răspunsul este: din convingere, comparându-i pe frați cu ceilalți din politica vâlceană. Dacă tot trebuia să scriu, jurnalist fiind, am considerat că e mai bine să îi susțin pe ei decât pe alții pe care nu îi mai numesc aici.

Să ne întoarcem însă la stil, la manieră.

De fiecare dată când încheiam un contract, din acestea de 300 de lei, marea problemă era să îi găsim pe oameni dispuși să o facă. În ianuarie, anul curent, nu i-am găsit. În afară de un deputat care ne-a cerut un exemplar de contract în alb, urmând să îl completeze cu ce sumă dorea, chestie de asemenea umilitoare, ceilalți n-au dat niciun semn.

Știți de ce au rămas susținătorii din presă ai fraților fără bani pe luna ianuarie ? Simplu, vecinul de sus a inundat sediul partidului și oamenii nu au avut chef să semneze contractele în altă parte.

Cel mai simpatic a fost deputatul Neață, cu care m-am întâlnit întâmplător.

Contract ? Ce contract, îl facem noi.

Și când te gândești că era să îmi dau sufletul așteptând să văd dacă a devenit Neață parlamentar la redistribuire.

Pe scurt și pentru a nu vă plictisi, cam astea erau relațiile financiare. Totul a fost o umilință, o mizerie, ceva nedemn nici de oamenii politici, nici de presă.

Poate vreți să aflați însă ce ”filosofie” stătea la baza aceastor contracte de 75% din salariul minim, sumă totală. Ei bine, aflu cu uimire că banii erau dați ca taxă de protecție.

Neață, de pildă, plătea pentru a fi el lăudat și plătea ziare care îl criticau la greu pe șeful său local, pe șeful de la București și chiar pe așa – zisul prieten de la Primărie.

Așadar, un parlamentar folosea banii de la buget, de la Parlament, pentru a da 300 de lei unei gazete nu fiindcă era în concordanță cu politica partidului, ci doar fiindcă îl apăra pe el.

Cred că asemenea practici trebuie să dispară.

Am uitat să vorbesc despre ”felicitările” de la final de an, din partea CJ. Cu acești bani, ziaristul simțea că își încheie anul în glorie. De data acaesta, președintele, care încasează bine peste 200 de milioane / lună a anunțat că nu sunt fonduri pentru cei 300 de lei alocați unui ziar.

E în regulă, a fost pandemie, nu am crâcnit.

Oare, mă întreb dacă am reușit să dau dimensiunea corectă a ideii că ziaristul își vinde sufletul.

Veți întreba, probabil, din ce am trăit, din ce am plătit facturi. Din fericire, sunt un jurnalist vechi, am construit ziare care se vindeau în zeci de mii de exemplare. Am predat la universitate. Atunci, am agonisit tot, de atunci am tot ce îmi trebuie.

Cu PSD Vâlcea plăteam curentul și țigările, factura de gaze și telefonul le achitam din cele 5, 6 contracte cu primăriile din județ.

Și cu asta basta, nu am reușit să economisesc 1 leu în toți acești ani.

A nu se înțelege că trăiesc în sărăcie lucie. Public cărți, am rubrici la alte ziare din țară, fac emisiuni TV în Argeș, muncesc minim 12 ore pe zi pentru a plăti la timp facturile și pentru mâncare.

Când am prins, de câteva ori în ultimii ani, vreun contract cu vreo firmă privată, am călătorit cu avionul.

Să ne îndreptăm spre frumoasele concluzii ale acestui capitol.

Frații au procedat din ce în ce mai gomos, mai umilitor. Chiar dacă continui să cred că e bine că e președinte C. Rădulescu și nu altcineva, nu îi voi mai susține ideile și proiectele pentru că de la zi la zi Rădulestii au devenit tot mai Dinu Păturică.

Se spune că mediul îi strică pe oameni, mai ales la tinerețe. Probabil. Apropierea tot mai strânsă a fraților de o anumită familie le-a dăunat grav sănătății morale și somnului de noapte.

Despre ce familie e vorba și de ce nu mai dorm frații liniștiți voi vorbi în capitolele următoare.

Gheorghe Smeoreanu

Cartea cu titlul ”Vâlcea mea, a voastră și a lor” va apărea în vara acestui an.