SFÂNTUL CALINIC DE LA CERNICA ÎN ISTORIA VÂLCII

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, în perioada 24-26 aprilie 2015, Arhiepiscopia Râmnicului a organizat mai multe evenimente cultural-duhovniceşti menite să marcheze hramul Catedralei Arhiepiscopale „Sfântul Ierarh Nicolae” şi „Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica” din Râmnicu-Vâlcea. Având în vedere importanţa momentului, sâmbătă, 25 aprilie, s-a desfăşurat Simpozionul naţional „Lucrarea duhovnicească şi culturală a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului”, în cadrul căruia s-a lansat un CD audio cu cântări psaltice din „Slujba Vecerniei şi Utreniei Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica” şi o nouă lucrare editorială, apărută la Editura „Praxis” a Arhiepiscopiei Râmnicului, cu titlul „Carte cu rugăciuni”, o reeditare a cărţii de rugăciuni a Sfântului Ierarh Calinic din 1861.

Înţelegând repede impactul acestui demers, încununat de o seamă de referate, susţinute de mai mulţi invitaţi de seamă, ne luăm îngăduinţa de a vorbi în rândurile următoare, fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul, despre personalitatea acestui „luminător al sufletelor întunecate”, stăruind, mai ales, asupra activităţii sale culturale, pusă în slujba Bisericii şi a neamului său.
„Bărbat împodobit cu slujiri nebiruite”, patriot însufleţit, „ctitor şi binefăcător”, Sfântul Calinic de la Cernica este una dintre cele mai luminoase şi proeminente figuri care au păstorit străvechea Episcopie a Râmnicului, apreciat nu numai de cei care l-au cunoscut, ci şi de noi cei de azi. Adevărat cuceritor de suflete, acest „schivnic cu viaţă de sfânt”, care încheie „cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi clădiri de închinare,” a atras atenţia multor cercetători, viaţa lui fiind descrisă pe larg de unul din ucenicii săi, arhimandritul Anastasie Baldovin.

Născut în Bucureşti, la 7 octombrie 1787, „din părinţi români, buni patrioţi şi buni creştini”, la botez a primit numele Constantin. Deşi nu avem ştiri sigure cu privire la originea familiei sale, unii istorici au socotit că provenea din familia Antonescu de la Bujoreni şi că avea un frate pe nume Gheorghe Antonescu, fost căpitan, arendaş al moşiei pe care Episcopia o avea în acest sat. De altfel, un alt frate al său, Acachie, a fost monah la mănăstirea Frăsinei, din Vâlcea, unde s-a remarcat printr-o frumoasă activitate gospodărească, refăcând biserica şi chiliile vechi.

Crescut de mic într-un mediu creştin, la vârsta potrivită, Constantin a fost dat la învăţătură la una din şcolile care existau pe atunci în Bucureşti, în preajma unei biserici, poate la Colţea sau la Sfântul Gheorghe. Înainte de a împlini 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre mănăstirea Cernica, din apropierea Capitalei, unde, va fi numit stareţ timp de 32 de ani.

Datorită sfinţeniei vieţii sale, la 14 septembrie 1850, „printr-un concurs de împrejurări ecstraordinare”, „floarea cea aleasă a spiritualităţii cernicane”, cum îl numea părintele profesor Dumitru Stăniloae, a fost ales arhiereu al Episcopiei Râmnicului-Noul Severin, şi instalat la Craiova.
Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh râmnicean s-a dovedit în cei 18 ani de păstorire un adevărat apostol al Domnului Hristos, slujind Biserica Lui cu timp şi fără timp. Un aspect important din viaţa şi activitatea Sfântului Calinic în scaunul episcopal îl constituie atitudinea sa faţă de nivelul cultural al păstoriţilor săi. La venirea sa în Oltenia lipseau dascăli bine pregătiţi, manuale, clădiri şcolare, la care se adaugă şi lipsa de interes din partea poporului. De asemenea, Seminarul teologic înfiinţat în 1837 la Râmnicu-Vâlcea fusese mutat la Craiova, odată cu sediul Episcopiei.

Lui îi revine astfel meritul esenţial de a redeschide, în 1851, cursurile Seminarului, mai întâi la mănăstirea Bucovăţ, apoi la Craiova. În 1855, seminarul este instalat în casele lui Nicu Vlădescu, la Râmnic, iar în 1856 în clădire proprie, ridicată chiar de episcop. Este cunoscută o Circulară din 14 mai 1851, adresată protoiereului plaiurilor Cozia şi Hurezu, în care sunt comunicate condiţiile înscrierii, dar şi dorinţa ierarhului de a fi aleşi câte cinci tineri din fiecare protoierie, ca să se poată „complectui” numărul de 40 de elevi care urmau să fie şcolarizaţi. Între alte condiţii, candidaţii trebuiau să aibă între 18 şi 20 de ani, să fie fii de preoţi, de diaconi şi de mireni, să aibă un caracter bun, nedeprinşi la năravuri, fără beteşug, blânzi şi aşezaţi.

Pentru elevii ce aveau să intre în „clasa I-iu”, scria, la 31 septembrie 1855, protoiereilor de Râmnic, arătându-le cum să-i aleagă şi cerându-le, totodată, să-i pregătească la „citirea slobodă pe orice carte”, la „învăţătura rugăciunilor pe dinafară întrebuinţate în biserică”, la psaltire „ca de rost”, la gramatică „cu analiza sa”, la cele „patru lucrări din aritmetică”, la catehism, caligrafie şi „cele şase glasuri diatonice”.
Este de reţinut faptul că, la 6 februarie 1858, în urma unor tulburări iscate la Seminar, cere aprobarea lui Alexandru Ghica (1854-1859) pentru o schimbare de personal, încadrând noi profesori care să revigoreze viaţa duhovnicească şi culturală a acestei şcoli. În aceste împrejurări, pentru bunul mers al instituţiei, şi-a îndreptat atenţia, printr-o telegramă din 2 noiembrie 1860, către Ministerul Cultelor în legătură cu finanţarea şcolii, care nu mai avea „mijloace cu care se-şi ţie existenţa […] sau să ne răspundeţi cât mai nezăbovitu ca să înceteze seminarul din lucrare”.

Reorganizarea Seminarului, dotarea cu manuale şi supravegherea activităţii desfăşurate de către profesori şi elevi, dovedesc faptul că îşi dorea să aibă preoţi buni care să păstorească poporul lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât, pentru a acoperii posturile neclericale din parohii, s-a implicat în deschiderea şcolilor protopopeşti pentru cântăreţii şi paraclisierii care nu cunoşteau slujbele bisericeşti şi nici „tonisirea glasurilor asupra cântării”. În vederea bunei organizări a acestora, dă o Circulară, la 23 iulie 1855, prin care se precizează drepturile absolvenţilor în comparaţie cu seminariştii, precum şi programa de studii căreia trebuia să-i facă faţă cei ce se înscriau în aceste şcoli.

În aceeaşi măsură, s-a îngrijit de şcolile de la sate, propunând redeschiderea lor, sub conducerea preoţilor. Deşi la început a trezit un oarecare interes, încercarea a fost încununată cu succesul dorit abia în toamna anului 1857. În privinţa preoţilor, pentru care intervenise să fie numiţi învăţători, Eforia şcolilor a luat hotărârea de a fi primiţi în învăţământ doar aceia care sunt „fără enorii” şi „cu calităţi”, în niciun caz cei care slujeau la biserici.

Grija sa pentru învăţământul vâlcean a rămas înscrisă într-un act din 1866, care consemnează instituirea unei plenipotenţe de către episcop, care să se ocupe de administrarea fondului donat pentru construirea localului şcolii de fete din Râmnicu-Vâlcea.

În acelaşi timp, iubitor de carte, ierarhul oltean a cerut să se înfiinţeze şcoli pentru fete, cu regim gratuit, fapt puţin întâlnit în acea vreme. După insistenţe îndelungate, s-a aprobat, la 22 aprilie 1860, înfiinţarea a două şcoli de fete, una la Craiova şi alta la Caracal, unde preoţii să predea gratuit.

În corespondenţa cu arhimandritul Agatanghel se vorbeşte despre trimiterea unor tineri la studii în străinătate, însă aceasta urma să se hotărască după ce ei se vor întâlni. Trebuie să evidenţiem aici grija sa pentru tinerii jurişti ai Craiovei, fiind rugat de Comitetul craiovean să intervină pentru a-şi continua studiile la Academia de Drept din Sibiu.

Nu în ultimul rând merită remarcată activitatea sa editorială. Era un mare iubitor şi cititor de cărţi bune, un vrednic urmaş al Sfântului Antim Ivireanul, Damaschin, Inochentie, Chesarie şi Filaret. Dovadă sunt cuvintele sale din testament: „n-am câştigat averi sau mişelii, numai sfinte cărţi”. În vremea stăreţiei la Cernica, a tipărit la Bucureşti „Rânduiala tunderii chipului monahicesc” (1842), iar ca episcop la Râmnic, a tipărit trei cărţi la tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei din Bucureşti: „Carte foarte folositoare de suflet” (1852), „Panihida, împreună cu Litia mică” (1856) şi „Pravoslavnica mărturisire” (1856).
Fără îndoială, o realizare de excepţie din timpul păstorii sale o reprezintă înfiinţarea unei tipografii proprii, la Râmnicu-Vâlcea, în anul 1860, de sub teascurile căreia aveau să vadă lumina importante cărţi de slujbă şi de învăţătură bisericească, pentru luminarea preoţilor şi a credincoşilor din cuprisul eparhiei şi nu numai. După cum avea să mărturisească mai târziu, tiparniţa, înfiinţată cu „bani împrumutaţi”, nu lucra cu maşini aduse de peste hotare, ci cu “teascuri cu anevoinţă, nefiind tipografie cu maşină”.

Simpla prezentare a lucrărilor editate în timpul păstoririi sale: „Carte de preoţie”, „Aghiazmatarul” (1861), „Slujba Sfintei Învieri” (1861), „Tipicul bisericesc” (1861), „Carte foarte folositoare de suflet” (1862), „Evanghelia” (1865), „Octoihul” (1865), „Învăţătură către preoţi şi diaconi, adecă sfătuire cum trebuie să se poarte în slujba Sf. Liturghii” (1865), „Jurâmântul preoţilor”, „Testamentul Sfântului Ierarh Calinic” ş.a.m.d. arată că el intenţiona să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală de sub marii săi înaintaşi din secolul al XVIII-lea.

Cunoscut prin râvna sa deosebită de cârmuitor al treburilor bisericeşti, a pus la îndemâna clerului din cuprinsul eparhiei un „Manual de Pravilă bisericească, sau Culegere de Canoanele Sfinţilor Apostoli şi dintr-ale Sfintelor Soboare, precum şi din cele cuprinse în Pravila bisericească veche”, tipărit de către Nifon, Mitropolitul Ungrovlahiei, în anul 1852. În afară de chestiunile obişnuite privitoare la organizarea şi conducerea Bisericii, înfăţişate în lumina normelor canonice, Pravila Sfântului Calinic mai cuprinde o serie de probleme despre: justiţia bisericească, administrarea Sfintelor Taine, poziţia inter-ortodoxă a Bisericii noastre în acea vreme sau Sinodul Bisericii Române.

Cele douăsprezece volume ale „Mineiului pe tot anul”, tipărite de Sfântul Calinic între anii 1862-1864, se regăsesc şi în biblioteca mănăstirii Bistriţa, ctitoria boierilor Craioveşti. De reţinut „Mineiul pe luna ianuarie” în care autorul arată provenienţa românilor din daci, dar şi cel din luna martie în care realizează câteva conexiuni între evenimentele petrecute în zi de vineri: „vineri a fost zidit omul în Rai, vineri a fost izgonit din Rai; vineri a avut loc Buna Vestire, vineri a fost Mântuitorul Hristos Răstignit, la ceasul al şaselea din zi, după cum şi izgonirea lui Adam din Rai s-a petrecut la acelaşi ceas, momente exprimate de Biserică în Duminica Samarinencii”.

Atunci când timpul i-a îngăduit, Sfântul Calinic a căutat să ţină în mână şi pana de scriitor, lăsând posterităţii o „Plângere”, „adică o înşirare de versuri foarte jalnice” (1822), care începe: „Ştiu începutul meu că are sfârşit, Şi eu vieţuiesc ca un fără de sfârşit, Având mintea înaltă cugetătoare, Şi viaţa-mi merge spre scurtare, Ziua, noaptea, cugetând cele deşarte, Şi au m-am apropiat de moarte”.
A mai scris note de „Cronică asupra întâmplărilor din anul 1821”, o „Istorie a Mănăstirii Cernica”, două mici îndreptare duhovniceşti: „Despre cum trebuie să petrecem în casa lui Dumnezeu” şi „Rânduiala sfinţirii pâinii de obşte”, „Povăţuiri pentru monahii de la Cernica” şi o „Pastorală” tipărită în 1863.
În afară de contribuţiile aduse la publicarea cărţilor, a purtat de grijă pentru toate tipăriturile sale, unele dintre ele fiind prefaţate şi împodobite cu propria-i mână. Astfel, este şi prefaţa întocmită la lucrarea „Îndrumător către preoţi si diaconi”, publicată în 1865 la tipografia eparhială, unde în numai câteva rânduri stabileşte valoarea şi importanţa ei istorică.

De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea că, multe dintre cărţile tipărite aici sau din cele cumpărate din alte eparhii, erau distribuite gratuit în parohii, la preoţi, pentru buna lor pregătire. De mare importanţă sunt cărţile lăsate ctitoriei sale de la Frăsinei sau Bibliotecii episcopale, pe care a înzestrat-o cu peste 211 volume, după cum reiese din inventarul făcut la 22 octombrie 1869.
Fiind însă singura tiparniţă din oraş şi regiune, serviciile ei vor fi solicitate repetat de administraţia urbei. Astfel, la 2 ianuarie 1867, Zisu Dumitrescu, primarul Râmnicului, cere episcopului Calinic permisiunea să folosească tipografia, „ca să tipărim oarecare lucuri importante la imprimeria personală a P. S. Voastră ce aveţi în acest oraş, cu toată cheltuiala la primărie, în ceea ce priveşte personalul şi hârtia”.
În aceste condiţii, aprobarea episcopală vine repede, şi în aceeaşi lună, la 26 ianuarie 1867, cu un an înainte de moartea sa, vlădica ia decizia de a dona tipografia, cu tot inventarul şi cărţile aflate în depozit, oraşului vâlcean, cu îndatorirea să poarte numele „Kallinik Râmnik”, iar veniturile sale, jumătate să fie folosite pentru întreţinerea schitului Frăsinei, iar jumătate pentru întreţinerea şcolilor din Râmnic, a elevilor săraci şi a Seminarului.

Trecută în proprietatea Primăriei, tipografia va servi o vreme scopurilor administrative ale oraşului, apoi se va arenda unor meşteri particulari ca: George Nicolantin şi Oprea Demetrescu. Activitatea ei va înceta complet, ajungând, în primii ani ai secolului al XX-lea, să fie depozitată într-una din camerele Prefecturii Judeţului Vâlcea, deşi era dotată cu litere latine.
Socotim benefic să precizăm că Sfântul Calinic a stat în corespondenţă cu mai mulţi ierarhi ai ţării, dar şi cu oamenii de seamă ai vremii. Se poate vorbi, astfel, de o corespondenţă dintre ierarh şi mitropolitul Ţării Româneşti, Nifon, care prezintă lista cu cărţile tipărite, calitatea şi preţul fiecărui exemplar ce pot fi comandate pentru bisericile din eparhia Râmnicului. Acesta i-a recomandat într-o scrisoare să achiziţioneze pentru seminar „Morala creştină”. În 1852, vlădica primeşte de la Nifon, „Manual de Pravilă bisericească”, spre a lua aminte slujitorii Bisericii la canoanele privitoare la Sfintele Taine şi în special la Taina Cununiei, fiindcă în acea vreme erau multe probleme în familiile creştine. În afară de acestea, prin anii 1852-1853, a venit în sprijinul tipografiei mitropolitului Nifon, suportând cheltuiala tipăririi unora din cărţi, cumpărând câte 500 de exemplare din „Mineie”, care vedeau lumina zilei.
Nu mai puţin însemnat este schimbul de scrisori cu episcopul Filotei al Buzăului, Calinic primind de la tipografia din Buzău numeroase lucrări, pe care le împărţea în eparhie. De la Episcopia Buzăului, ieromonahul Atanasie, directorul tipografiei, înştiinţa în anul 1856 pe episcopul Calinic că are spre vânzare, „Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament”, la preţul moderat de doi galbeni şi jumătate.

La fel de interesantă este şi corespondenţa pe care a purtat-o ani în şir cu Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei, privind problemele editoriale ale celor două centre eparhiale, dar şi oarecare neînţelegeri legate de interpretarea unor canoane. Demnă de atenţie este scrisoarea din octombrie 1855, prin care Calinic îi solicită ziarul „Telegraful român” şi 40 de exemplare din „Catehism”, probabil pentru elevii de la Seminarul din Râmnic. Printr-o ultimă scrisoare, din 20 iunie 1865, ierarhul râmnicean îl ruga să îi trimită chipurile evangheliştilor imprimate la Sibiu pentru „Evanghelia” care se tipărea atunci în propria tipografie.

Un aspect important îl evidenţiază o scrisoare, din 12 februarie 1853, aflată în Arhivele Arhiepiscopiei şi scrisă de Anton Pann episcopului râmnicean în care se arată că a sprijinit constant tipărirea de cărţi, „pentru podoaba sfintelor biserici şi luminarea neamului”, lucrări îngrijite de renumitul muzicolog.
În felul acesta, şi-a câştigat un numai preţuirea preoţilor şi credicioşilor din eparhia sa, ci a câştigat şi dragostea întregii ţări, din rândul căreia s-au ridicat mari duhovnici şi ierarhi destoinici.
Într-adevăr, prin râvna sa pastorală, prin bunătatea şi milostenia sa, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a devenit „cea mai strălucită figură a episcopatului oltean din veacul al XIX-lea”, reper pentru mulţi preoţi şi monahi, dar şi pentru credincioşii cu viaţă îmbunătăţită.

De aceea, în încheierea acestor consideraţii, considerăm că sunt îndreptăţite cuvintele Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, care, elogiind personalitatea marelui ierarh, mărturiseşte că „prin prezenţa sa pe pământul Olteniei, Sfântul Calinic a întărit, a consolidat, a vindecat şi a binecuvântat toate ale noastre”.

BIBLIOGRAFIE

ANDREI, Nicolae, PÂRNUŢĂ, Gh., Istoria învăţământului din Oltenia, Craiova, 1981, p. 142, 180-182.
BULAT, T. G., Din corespondenţa Episcopului Calinic al Râmnicului (1858-1868), Rm. Vâlcea, 1927, p. 4.
BULAT, T. G., Documente rămase de la Sfântul Episcop Calinic al Râmnicului în legătură cu Seminarul eparhial, în rev. Mitropolia Olteniei, an. XX, 1968, nr. 7-8, p. 568-573 (se va cita MO).
BULAT, T. G., Mărturii documentare cu privire la episcopatul Sfântului Calinic al Râmnicului Noul Severin 1850-1868, în MO, an. XX, 1968, nr. 3-4, p. 258-280.
BULAT, T. G., Tipografia şi tipăriturile Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. LXXXVI, 1968, nr. 3-5, p. 398-409 (se va cita BOR).
BULAT, T. G., Un secol de la moartea Sfântului Ierarh Calinic, în MO, an. XX, 1968, nr. 3-4, p. 230-240.
CIUREA, Pr. prof. Al. I., Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, episcop al Râmnicului şi Noului Severin (14 septembrie 1850-11 aprilie 1868), în MO, an. XV, 1963, nr. 9-10, p. 667-685.
† CRISTEA, Gherasim, Un sfânt printre oameni, Rm. Vâlcea, 1996, p. 7-52
DIRECŢIA GENERALĂ A ARHIVELOR STATULUI RSR, Vâlcea în documente 1865-1881, vol. II, nr. 8, Bucureşti, 1986, p. 41, 195.
DIRECŢIA GENERALĂ A ARHIVELOR STATULUI RSR, Prefectura Judeţului Vâlcea. Inventare arhivistice. 1830-1864, vol. I, nr. 8, Bucureşti, 1977, p. 231.
IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed II, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 237-238.
† LOVIŞTEANUL, Emilian, Sfântul Ierarh Calinic slujitor înţelept şi păstor milostiv al Bisericii strămoşeşti, Râmnicu Vâlcea, 2012, p. 11-70.
PĂCURARIU, Pr. prof. dr. Mircea, O viaţă închinată Bisericii şi neamului Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Sibiu, 2012, p. 386-388.
PĂCURARIU, Pr. prof. dr. Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Bucureşti, 2013, p. 208-217.
*** Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica – documente şi scrieri -, Craiova, 2013.
STAN, Pr. prof. Liviu, Pravila Sfântului Calinic. Un veac de la apariţia ei, în MO, an. XIV, 1962, nr. 3-4, p. 209-223.
ŞERBĂNESCU, Pr. Niculae, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului, în BOR, LXXXVI, 1968, nr. 3-5, 353-395.
V. E., Câteva ştiri despre Sfântul Calinic, episcop al Râmnicului. În legătură cu schimonahia Safta Brâncoveanu, în MO, an. XVI, 1964, nr. 5-6, p. 468-469.