Pe 1 Decembrie 1918, locuitorii provinciilor românești au renunțat, pentru o clipă, la identitatea lor. Nu au mai fost moldoveni, ardeleni, olteni, bănățeni sau munteni. Au încetat a se mai numi ungureni sau regățeni. Și nu s-au mai împărțit în „de dincolo” și „de dincoace” de munți. Iar la finalul acelei clipe suspendate în timp, toți au devenit, simplu, Români într-o Românie Mare, așa cum au visat-o de veacuri.
Astăzi, constatăm cu tristețe că românii risipiți în provinciile de dinainte de 1 Decembrie 1918 erau mai uniți decât suntem cei de acum, adunați între granițele aceleiași țări! Nu mai suntem în primul rând români. Suntem „sorosiști” sau „georgiști”… „progresiști” sau „suveraniști”… pro-unul sau contra-altuia… Tabere ireconciliabile stau față-n față doar pentru a se scuipa și a-și arunca invective subumane. Simbolurile naționale au devenit arme – abuzate de unii, disprețuite de alții. Auzim fără să ascultăm. Vorbim fără să comunicăm. Privim fără să înțelegem.
Românul tolerant a murit și i-a luat locul o creatură pentru care celălalt e mereu de vină, iar ideea cea mai bună este cea zbierată cel mai tare. Ne mai reunim doar la momentele importante – 1 Decembrie, 24 Ianuarie, 26 Iunie, 29 Iulie – aidoma unor pelerini la sfinte moaște, trăgând nădejde că marile clipe ale istoriei își vor mai întinde, încă o dată, aura asupra noastră și ne vor izbăvi de rău… dar imediat după discursuri, hore și aplauze, ne retragem fiecare în bula noastră, gata pentru încă o repriză de ură.
Ar trebui să ne fie rușine! Față de cei care, acum 107 ani, la Alba Iulia, au făcut România Mare! Dar mai ales față de copiii și nepoții noștri! Care este moștenirea noastră? Ce rămâne după noi? Și ce fel de țară vrem să le lăsăm? Una dezbinată profund, în care ți-e frică să-ți spui părerea de teamă că vei fi imediat catalogat ca fiind „cu ăia” sau „cu ăilalți”, de un fel sau de altul? Sau una de care să fie mândri și pe care să o cinstească așa cum se cuvine?
Eu cred că schimbarea ar trebui să înceapă cu noi înșine. Să învățăm să-l ascultăm pe celălalt. Să ne obișnuim să-i respectăm opinia, chiar dacă nu suntem de acord cu ea. Să nu ne mai facem „dumnezei” din tot soiul de oameni vremelnici. Să ne re-unim în jurul lucrurilor cu adevărat importante. Să regăsim dreapta măsură și bunul-simț care ne-au făcut, pe vremuri, renumiți în lumea întreaga. Și să fim, mai înainte de toate, români. Pentru că doar așa îi vom face din nou mândri pe cei care, acum 107 ani, ne ofereau cel mai frumos cadou cu putință: o țară minunată!
La mulți ani tuturor românilor!
La mulți ani României tuturor!
Lasă un răspuns