Sărbătorirea a 627 de ani de atestare documentară a oraşului Râmnicu-Vâlcea reprezintă pentru noi un moment răscolitor în istoria naţională şi un privilegiu de a readuce în lumină chipul măreţ al domnitorului Mircea cel Mare (1386-1418), rămas în istoriografia noastră ca unul dintre cei mai de seamă voievozi, „ctitor” de neam şi ţară, alături de Sfântul Ştefan cel Mare (1457-1504) şi Mihai Viteazul (1593-1601). Cu toate că, în decursul timpului, numeroase articole, studii şi volume de istorie, artă, literatură şi poezie au scos în evidenţă imaginea unui priceput diplomat, oştean neînfricat şi strateg iscusit, care a luptat cu toate mijloacele de care dispunea pentru neatârnarea ţării sale, vom încerca şi noi, fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul, să evocăm, pe cât ne stă în putinţă, ataşamentul său faţă de judeţul Vâlcea şi mai ales faţă de aşezarea de la poalele Capelei, ale cărui începuturi urcă până pe la anii 1240-1259 sau poate chiar în 1290, când devine reşedinţă.

Potrivit surselor istorice, acest „giuvaier de orăşel” a fost, încă din secolul al XIII-lea, reşedinţa voievozilor Nicolae, Litovoi şi Farcaş. Deşi nu a fost întemeiat de Mircea cel Mare, legătura sa cu aşezarea „şi cu împrejurimile e atât de evidentă, iar natura acestor legături atât de adâncă şi semnificativă, încât a-l socoti pe Mircea simbol al vechimii şi durabilităţii urbei nu mi se pare nicidecum extravagant”. Poate că, şi aici, fiul lui Radu I îşi va fi petrecut o parte din copilărie şi adolescenţă, până când va fi ajuns domnitor, mama sa Calinichia născându-se, – cum menţionează P. P. Panaitescu -, într-o familie boierească din dreapta Oltului, unde avea sate şi mori. De altfel, şi fratele său, Dan I (1383-1386), era ataşat de aceste ţinuturi, înălţând la Râmnic, un locaş de rugăciune, chiar „din temelie”, care a devenit mai târziu Catedrală episcopală.

 

Pe Mircea îl vom găsi îndrăgostit de plaiurile vâlcene chiar din primii săi ani de domnie, legendele pomenindu-l pe malul Oltului, când, obosit în urma unei lupte, adoarme sub umbra unui arbore, visând icoana Sfintei Treimi care îl încurajează că-i va învinge pe duşmani. Drept mulţumire pentru ajutorul primit şi atras de frumuseţea peisajului şi disponibilitatea strategică a aşezării, pe locul unde a avut vedenia, a ridicat mai târziu o biserică măreaţă, ce avea să rămână în timp una dintre cele mai impunătoare podoabe de arhitectură feudală din Ţara Românească. În acest locaş, pe care însuşi şi l-a ales drept loc de odihnă, au fost aşezate, în pronaos, rămăşiţele sale pământeşti, iar alături au fost depuse, mai târziu, osemintele celor patru fii ai săi, care i-au succedat la domnie în răstimpul 1418-1447, şi ale monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, domnitorul primei uniri, peste care nepoţii ei au pus „o frumoasă piatră sepulcrală cu inscripţie românească”.

 

Încrustat adânc în memoria noastră a rămas un hrisov, emis la 20 mai 1388, prin care Mircea întăreşte mănăstirii Cozia, „o moară la Râmnic”, pe care i-a dăruit-o fratele său, „Dan voievod”, „via tot de acolo, dăruită de jupan Budu, cu voia părintelui domniei mele Radul voievod, şi curtea pe locul Hinăteştilor, pe care a dăruit-o bisericii Tatul”. Deşi renumita epopee Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor), scrisă în jurul anului 1200, pare a fi „prima menţiune fie şi literară a unei formaţiuni în zona Râmnicului”, într-una din strofe fiind evocat un „duce”, numit Râmunc, din „ţara vlahilor”, călătorind pe firul istoriei, vedem că actul dat de domnitorul Ţării Româneşti este prima atestare documentară a aşezării vâlcene, unde, în 1334-1335, rezida voievodul Bogdan, fiul lui Mikula. Nu pare lipsit de interes să arătăm că, potrivit arhivelor Vaticanului, prima menţiune documentară a Râmnicului datează din anul 1342, când aici îşi avea reşedinţa voievodul Nicolae.

 

Cred că trebuie menţionat faptul că în cuprinsul acestui act mai este evocată localitatea vâlceană Călimăneşti, dar şi curtea feudală a lui Tatul, pe domeniul căreia se afla şi o biserică. Referitor la această proprietate, istoricul Aurelian Sacerdoţeanu crede că ar fi aparţinut unui mare boier, în a cărui genealogie avea cel puţin două-trei generaţii, şi, fiind fără moştenitori direcţi, domnitorul o supune Coziei împreună cu biserica. Cât priveşte sfântul locaş, neavând pisanie sau vreo altă însemnare nu putem şti cu certitudine ctitorii sau vechimea lui, deşi s-a emis ipoteza că ar data de la sfârşitul secolului al XIII-lea sau din prima jumătate a celui următor. S-a afirmat că, aici, la Inăteşti, a fost o vatră monahală, a cărei existenţă trebuie urmărită până în cele mai vechi timpuri, fiind cu mult mai veche decât atestarea documentară. Pusă în rândul primelor „fundaţiuni religioase” din Oltenia, alături de Cozia şi Tismana, s-a apreciat că rămâne „cea dintâi chinovie cunoscută din Oltenia, ce se datoreşte unui boier, şi exista la 1388”.

 

Deosebit de interesant demersului nostru istoric este hrisovul din 4 septembrie 1389, prin care Mircea consfinţeşte documentar „oraşul domniei mele numit Râmnic”, cu ocazia unei danii făcută ctitoriei sale de pe valea Oltului. Peste două secole, însuşi Mihai Viteazul îl numeşte, într-un hrisov din iulie 1598, „oraşul domniei mele de la Râmnic”, confirmând, astfel, că aşezarea apare încă de la început ca oraş domnesc. Merită să subliniem faptul că în aceste documente, deşi scrise în slavona diplomatică, se întâlneşte chiar termenul românesc „oraş”.

 

Ca reşedinţă domnească, vechea aşezare de pe malul drept al Oltului trebuie să fi avut şi o curte voievodală. Deşi s-a negat, fără temei, existenţa unui astfel de centru, din Cetatea Râmnicului de odinioară a rămas până azi o parte din zidurile acestei grandioase construcţii în parcul din centrul localităţii. Aceste vestigii, chiar în inima urbei, sunt, precum arată şi Costea Marinoiu, „mărturii vii ale prezenţei marelui voievod în această aşezare, de numele căruia se leagă prima atestare documentară”. Tot aici s-a descoperit o locuinţă a unui orăşean care se îndeletnicea cu schimbul de mărfuri. Este posibil să fi fost distrusă în jurul anului 1437, fapt atestat de tezaurul de monede descoperit.
Preocupat de începuturile oraşului, preotul Dumitru Bălaşa, unul dintre istoricii de seamă ai locului, invocând cercetările arheologice efectuate de Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Elena Busuioc şi Petre Deşliu, dar şi alte mărturii istorice sau cartografice ale timpului, a completat cu aproximaţie incinta cetăţii, care ar fi fost ridicată de Basarab I (1310-1352) sau poate de înaintaşii săi, pe un perimetru de cca. 576 m. Se pare că alegerea aşezării ca sediu al cancelariei domneşti s-a datorat atât vitalităţii sale economice, cât şi legăturilor directe cu reşedinţele ţării: Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti, Râmnicul fiind al treilea târg vizitat de domnitori.

 

Aşadar, în 1396, Cetatea Râmnicului exista, înconjurând casele domneşti, magaziile de rezervă, prăvăliile unor negustori, o biserică ortodoxă, la care, mai târziu, s-a adăugat ctitoria lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557), cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, care va fi înlocuit alta mai veche, poate chiar biserica Episcopiei, după cum susţin unii cercetători. Aici va fi fost, poate, şi sediul Mitropoliei Severinului, înfiinţată în 1370, ştiut fiind faptul că ierarhii stăteau în preajma voievozilor, şi al primei Episcopii [din unele documente reiese că prima biserică a fost ridicată de Dan I, fratele lui Mircea cel Mare, şi mama sa, (sic!) doamna Anca], consemnată în secolul al XVII-lea de diaconul sirian Pavel de Alep, care arată că în peregrinările sale a găsit la Râmnic o „reşedinţă episcopală”. Iată de ce Dumitru Bălaşa subliniază că acea curte feudală menţionată aici la 26 iunie 1586, când Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1591, cu întrerupere) întăreşte mitropolitului Mihail „o curte pe care a cumpărat-o părintele vlădica de la toţi orăşanii cu voia lui, pentru 1000 aspri”, era o parte din Curtea domnească a Râmnicului, care mai târziu a ajuns proprietatea Socotenilor.

 

Că Râmnicul a avut un rol însemnat în timpul lui Mircea cel Mare, mai ales la dezvoltarea economică a Ţării Româneşti, o arată şi tezaurul de monede ungureşti din secolele XIV-XVI, descoperit cu ocazia săpăturilor arheologice din parcul central al localităţii în anii 1969-1970, şi cele aproximativ 100 de monede, emisiuni, cele mai multe dintre ele, de la domnitorul muntean. Mai mult, alături de acestea, trebuie să pomenim şi monedele scoase la suprafaţă la Laloşu, Păuşa şi Cozia, nu departe de reşedinţa vâlceană, care dovedesc încă o dată, dacă mai era nevoie, că aşezarea se afla deseori în planurile neobositului conducător.

 

Cam în acelaşi timp, în zilele lui Mircea, a existat la Râmnic o capelă a comunităţii franciscane, care fiinţa în secolul al XVI-lea pe locul unde se va ridica mai târziu biserica ortodoxă „Sfântul Dumitru”, fapt confirmat după unii cercetători şi de particularităţile de construcţie străine stilului bizantin. „Saşii din Rm. Vâlcea, prezenţi documentar, încă de la sfârşitul secolului XIV-lea – menţionează Pavel Chihaia -, trebuie să fi avut o biserică a lor, despre care nu ştim precis dacă s-a înălţat pe locul pe care o studiem sau este chiar aceasta, părăsită în parte până în zilele noastre”.

 

Semnalarea unui centru catolic, aproape de parcul oraşului, unde s-au păstrat zidurile vechii cetăţi, arată că Mircea moştenea o situaţie bine rânduită, ocrotind, atât Biserica Ortodoxă, dar având relaţii, probabil, şi cu cea Catolică, date fiind legăturile sale cu unii dintre suveranii catolici ai timpului. Nu ştim cât temei putem să punem pe acea povestire, redactată mai târziu, care îl înfăţişează pe Mircea drept ocrotitor al catolicilor, renovându-le o mănăstire la Târgovişte, dar existenţa unor comunităţi catolice în vremea lui la Câmpulung, Argeş, Severin şi Târgovişte, cu biserici şi chiar cu o mănăstire, este o realitate prezentă în jurul anului 1400, cu urmări până în zilele noastre.

 

Pe de altă parte, spre a nu fi cineva îndoit de importanţa actelor emise de Mircea pentru oraşul Râmnic, nu putem trece cu vederea că, în cuprinsul lor, mai sunt evocate hotarele aşezării, dar şi numele judeţului Vâlcea şi al mănăstirii Cozia, ctitoria sa. Astfel, dacă documentul din 20 mai 1388 precizează în danie vechii vetre monahale „curtea pe locul Hinăteştilor, pe care a dăruit-o bisericii Tatul”, la 8 ianuarie 1392, i se întăresc proprietăţi din Râmnic: „satul numit Hinăteştii cu tot hotarul până la Troian şi până la apa Râmnicului şi alt sat la Cătălui, numit Bujorani cu tot hotarul”. Totodată, aşezământul primeşte albinăritul „din judeţul Vâlcea”, pe care călugării trebuiau să-l adune singuri, „şi Uliţa la Râmnic pe Olt”, situată, probabil, pe uliţa Bisericii „Sfântul Gheorghe”.

 

 

Ca şi în celelalte meleaguri ale pământului românesc, în Ţara Românească, au existat, în vremea lui Mircea, mai multe drumuri comerciale, printre care şi cel care pornea de la Argeş, din Capitală, deci spre Râmnic, avându-şi plecarea chiar „din faţa porţii Curţilor domneşti”. Dacă ţinem cont că, în mare parte, viaţa economică a unei ţări depindea de drumuri şi de celelalte căi de comunicaţie, pe care se transportau bunuri de orice fel, am putea menţiona că, în afară de acesta, de peste munţi, de la Sibiu, cobora un alt drum pe valea Oltului, care după ce depăşea Turnu Roşu, îşi continua mersul spre Ţara Loviştei, ajungând la Cozia, ctitoria domnitorului.

 

Despre comerţul cu Transilvania, este cunoscut faptul că trecerea dintr-o parte în alta a Carpaţilor se făcea, de obicei, pe la vama Genune (Câineni), situată pe valea Oltului, la doar 42 km de municipiul Sibiu. Dintr-un hrisov emis la 28 martie 1415, „în postul mare”, aflăm că Mircea, fiind din nou la Cozia, va hărăzi mănăstirii acest post de frontieră, „ca să fie de hrană dumnezeieştilor călugări, care vor fi şi vor locui” în ea, „spre veşnica pomenire, asemenea şi pentru sănătatea trupească a domniei mele”. În această călătorie, Râmnicul va fi constituit, probabil, o altă etapă, transformându-se treptat dintr-un târg într-un centru bine organizat, de unde plecau negustorii cu mărfuri „turceşti” spre piaţa Sibiului. Mai târziu, Radu cel Mare (1495-1508), întărind această danie Coziei, stipula, la 20 ianuarie 1505, ca „nimeni să nu cuteze să oprească vama, nici boier, nici dregător, nici curtean al domniei mele, chiar şi marfa domniei mele încă să plătească vamă…, chiar să se pomenească cu cartea vadului Genune, toţi să plătească vamă, cât este ceia ce se cuvine domniei mele şi vama sfintei mănăstiri”. Aşa cum este menţionat, se poate presupune că documentul „reproduce măsurile” luate de însuşi Mircea, „pentru a asigura vama mănăstirii sale de la Cozia, care, mai mult ca sigur, trebuia plătită şi de sibieni, cu care, precum iarăşi reiese din act, făceau negoţ şi lotreanii, adică locuitorii de pe Valea Lotrului din faţa regiunii Sibiului, dar pe versantul sudic al Carpaţilor”.

 

Cercetând informaţiile ce ne-au stat la îndemână, am constatat că domnitorul a străbătut şi alte localităţi din jurul Râmnicului, mai ales Ocnele Mari, în special datorită sării din apropiere, exploatată chiar de pe timpul stăpânirii romane, ca principală resursă naturală a locului. El este cel care atestă documentar existenţa aşezării, în anii 1409-1418, într-un hrisov, prin care întăreşte stareţului Sofronie de la Cozia dania lui Anghel de la Ocnǎ: „casa lui, şi locuri, sau vii, avere moartă sau vie, sau orice, de la mic până la mare”.

 

Cu toate că ştirile consemnate în actele vremii nu ne îngăduie să reconstituim vizitele domnitorului într-unul dintre cele mai vechi târguri ale ţării, putem afirma totuşi că Mircea s-a folosit de imensa bogăţie de sare din subsolul acestor ţinuturi, care a devenit un bun mijloc de plată pentru rezolvarea unor necesităţi domneşti, precum plata construcţiei celei mai puternice cetăţi dunărene de pe atunci, de la Giurgiu. Cronicarul burgund Wavrin, în 1445, citând însăşi spusele domnitorului Ţării Româneşti, Vlad al II-lea, cât de mult l-a costat pe Mircea zidirea cetăţii Giurgiu „spunea că nu se află nicio piatră în cetate care să nu fi costat pe tatăl său (cât) un bolovan de sare care se scoate din stâncile din Ţara Românească, cum se scoate pe aici pietrişul din cariere”.

 

De-a lungul timpului, Ocnele Mari vor reprezenta punctul de atracţie al domnitorilor Ţării Româneşti, diverse acte menţionând cantităţile de sare exploatate şi donate mănăstirilor Cozia, Bistriţa, Cotmeana, Govora, Tismana ş.a. Astfel, viitorul oraş va fi intrat în vederile lui Radu al II-lea Praznaglava (1420-1427, cu întreruperi), fiul lui, Mircea, care, la 19 iunie 1421, confirmă, printre daniile mănăstirilor Cozia şi Cotmeana, o ocnă la Ocna de sus, mai exact o gură de ocnă, cum reiese dintr-o catagrafie din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aflată în condica mănăstirii Cozia. Acest inventar aduce precizări atât în privinţa donaţiei, cât şi în privinţa tăietorilor de sare, întrucât se spune: „ţiganii ciocănaşi care taie sare la ocnă […] nu sunt domneşti ci sunt ai mănăstirii Cozia, ce întâmplându-se de au fost dat domnii cei mai denainte o gură de ocnă la sfânta mănăstire Cozia, egumenii rânduiau ţigani să taie sare după vremi. S-au luat acea gură de ocnă de domni şi au rămas şi ţiganii ca nişte lucrători cu bani şi s-au tras lucrul lor la mănăstire, după cum îi cisluia egumenii”. Astfel, Cozia avea dreptul de proprietate asupra salinelor de la Ocne, pentru că Mircea îi acordase o singură ocnă din care locaşul scotea sare numai pentru folosul propriu, nu şi pentru vânzare. Înainte de 1451, această gură de ocnă a fost pierdută de mănăstire, prin retragerea ei de către domnitorii ce au urmat.

 

Şi mai târziu, sarea va ocupa un loc important în economia Ţării Româneşti, deoarece „Ocnele Mari aduceau mari venituri prin exploatarea şi comercializarea sării cămării domneşti, în secolele XIV-XVI, aceste sume trebuie să fi fost substanţiale”. Nu o dată, acest mineral preţios se numără printre produsele avute în vedere la daniile pe care domnitorii le făceau unor aşezăminte de cult. Actele vremii aduc numeroase mărturii referitoare la această realitate. Dacă la 7 august 1451, Vladislav al II-lea dă libertate căruţelor mănăstirii Cozia „ca să cumpere sare de la ocne, pe care cumpărând-o, vamă să nu dea, […] de la Severin până la Brăila”, – în acel hrisov erau incluse, desigur, şi Ocnele Mari din judeţul Vâlcea -, la 28 iulie 1529, Moise Vodă (1529-1530) întăreşte mănăstirii Ostrov, printre altele 1.000 de bolovani de sare „din Ocnele de la Râmnic”.

 

Cum se vede, comerţul cu sare înfloreşte în timpul lui Mircea şi al succesorilor săi, existând un drum al sării foarte bine organizat, cu ramificaţii în diferite localităţi ale ţării. În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, sarea de la Ocnele Mari era expediată la „schelele” de la Dunăre, Orşova, Calafat şi Bechet. O reţea numeroasă de drumuri, denumită drumul sării, împânzea întregul ţinut al Ţării Româneşti. Astfel, un drum al sării pornea de la Ocniţa, pe la Slătioarele, apoi la Căzăneşti, de aici la Stolniceni şi, urmând malul Oltului, poposea la Dunăre (Izlaz, Bechet, Calafat). Căruţaşii erau recrutaţi din Teiuş şi din satele vecine.

 

Sarea era adesea transportată şi pe Olt, cu plutele, până la Izlaz. Aici (la Dunăre) era un vestit depozit – Pristol -, cunoscut încă din secolul al XVIII-lea, de unde sarea era trimisă la turci, în Banat, în Serbia şi Bosnia. Cel de-al doilea drum pornea tot de la Ocnele Mari, şerpuind printre dealurile subcarpatice până la Cloşani şi de aici încă pe platoul Bulzului. Ocolea pe la sud masivul Godeanu şi ieşea la Râul Seoş, pe platoul unde exista o piaţă a sării sau un fel de nedeie a sării. „Drumul Mehedinţilor” pornea pe la Ocnele Mari, Slătioarele, Bârseşti, Cornet şi ajungea la Orşova, fiind cunoscut din secolul al XVI-lea.
De asemenea, merită amintit faptul că în Evul Mediu, salinele de la Ocnele Mari erau folosite „drept închisoare domnească, pentru condamnaţii la muncă silnică pe viaţă. Paza acestora era asigurată de străjeri sau dorobanţi”. Probabil, în acele timpuri, Ocnele Mari cu satele sale au aparţinut Râmnicului, întrucât locuitorii din această zonă sunt prezenţi în afacerile oraşului şi ale orăşenilor.

 

De o atenţie deosebită din partea domnitorului a beneficiat şi oraşul Călimăneşti, atestat la 20 mai 1388, când dăruieşte ctitoriei sale, între altele, „pentru nevoia călugărilor ce trăiesc în acel locaş, pentru hrană şi îmbrăcăminte: satul lângă mănăstire numit Călimăneşti”. De atunci şi până azi, istoria lui s-a identificat cu cea a aşezământului ridicat de Mircea, deseori vizitat în clipele de răgaz, de care se va fi bucurat în cei 32 de ani de domnie. După cum vom menţiona într-un alt capitol, la „locul numit Călimăneşti pe Olt, care a fost mai înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă”, va fi existat şi o biserică, mai veche decât edificiul cozian, care, în timpul domnitorului Ţării Româneşti, va fi avut nevoie de rezidiri şi reparaţii. Identificată de Dumitru Bălaşa cu mănăstirea Ostrov, sfânta aşezare ar fi fost renovată după hrisovul din 20 mai 1388 şi s-ar fi târnosit înainte de 8 ianuarie 1392, fapt atestat chiar de domnitor şi de cei doi mitropoliţi ai Ţării Româneşti, Antim al Ungrovlahiei şi Atanasie al Severinului.
Aşa cum vedem, aceste ştiri, destul de sumare de altfel, par a arăta că domnia lui Mircea reprezintă o perioadă de o însemnătate deosebită pentru judeţul Vâlcea, cu urmări durabile, atât pe plan administrativ, cât şi bisericesc, care n-a făcut decât să-i crească prestigiul atât în ţară, cât şi peste hotare. Se poate spune că s-a simţit atât de ataşat de ţinuturile vâlcene, încât şi-a ales să-şi doarmă somnul de veci la Cozia, unde a fost adus cu mare alai, după ce s-a stins din viaţă la Argeş. Despre acest eveniment trist, relatează o cronică sârbească: „Anul 6926 (1418) s-a pristăvit marele voievod al Ungro-Vlahiei, Io Mircea, ianuarie 31“, şi letopiseţul lui Axinte Uricariul, în care este consemnat: „Murit-au Mircea vodă în domnie şi l-au îngropat la mănăstirea de la Cozia“. Trupul său, înhumat în pronaosul Coziei, la 4 februarie 1418, într-un sarcofag de piatră, realizat după „maniera occidentală”, a fost acoperit în 1938 cu un „capac” de marmură.

 

Prin urmare, socotim benefică activitatea lui Mircea cel Mare pentru aceste ţinuturi binecuvântate ale Vâlcei, pe care le-a iubit cu sfinţenie, înzestrând vechile locaşuri de cult şi construind altele noi, ca un adevărat părinte al neamului său, spre slava Celui Preaînalt. „Din mormântul său de la Cozia – afirmă Dimitrie Onciul -, umbra lui ne însufleţeşte, îndemnându-ne la faptele iubirii de ţară şi ale tăriei de credinţă, virtuţi prin care, cu vitejie şi înţelepciune, el şi-a cucerit cunună de glorie nepieritoare”.

 

Preot dr. Laurenţiu Rădoi