Un preot, care semnează Ion Aion, a scris pe blogul său recent deschis:

“După 11 ani de preoție, am ajuns în punctul inevitabil, prea mult amânat, al despărțirii: demisia!

A fi fost preot a însemnat o adevărată experiență.

În tot acest timp, căutând minuni, căutând lămuriri, căutându-l pe Dumnezeu, am descoperit, dimpotrivă, ceva mult mai minunat, am descoperit Omul: în toată străvezimea ființei lui, în momente cumplite de viață, în acțiuni și năzuințe prostești, în gândurile sale cele mai intime, o făptură fragilă, superficială, întortocheată, formidabilă.

M-am despărțit ușor de o haină purtată fără vrednicie, m-am despărțit prea greu de niște oameni cu care mi-am încropit și eu o fărâmă de viață, m-am despărțit cu aceste cuvinte:

„[…] Trăim într-o lume care astăzi, în ansamblul ei, își caută schimbarea, iar eu aparțin acestei generații de gândire. O lume ale cărei fundamente de gândire și structură datează dintr-un trecut mult prea îndepărtat – de la democrația vechilor greci, de la modul de a face educație sau justiție și până la marile așteptări umane (pe care le-am moștenit dintr-o generație într-alta) – o lume atât de veche și atât de greșită astăzi, încât eu nu mi-aș fi iertat niciodată să fi trăit într-o astfel de lume doar acceptând-o până la capăt, fără să încerc măcar să mă delimitez de ea.

Nu putem schimba noi lumea, am fi doar exponenții unei naivități eroice dacă ne-am propune astfel, dar ne putem schimba pe noi înșine. Dacă eu (tu, fiecare, un „eu” impersonal), dacă eu mă schimb pe mine, îmi e de-ajuns, deja am schimbat lumea atât cât trebuia!

În ce mă privește, de azi înainte îmi voi muta discursul și slujirea: de aici, de pe treptele altarului, către alte canale și forme de exprimare, începând cu un editorial pe Facebook, semnat cu pseudonim, Ion Aion, un fel de Ion ne-Ion, o metaforă pentru un om care se dezice de sine. Ceea ce facem cu toții mereu… Nu întâmplător spuneam cândva că Omul – și altă definiție mai bună nu i-am găsit, așa cum l-am cunoscut din prisma preoției – este poate singura ființă care se neagă: se crede mai presus decât e cu adevărat, dar trăiește prea mult sub potențialul său.

Acest potențial al fiecăruia ne este cea mai mare valoare, tocmai de aceea, adesea, și cea mai cumplită risipă […]”