Biserica de lemn din Șirineasa are hramul „Sf. Nicolae”. După datele mai vechi, lăcașul ar fi ctitorira domnească a lui Constantin Brâncoveanu și a soției sale Maria, de la anul 7202 al erei bizantine.

Conform pisaniei, biserica a fost refăcută din temelii între anii 1883-1887, prin primarul Nicolae Poenaru și mulți alți ctitori locali.

Se remarcă drept una dintre cele mai ambițioase și îndrăznețe biserici de lemn din Oltenia prin planul treflat și dimensiunile mari, chiar unică pentru această regiune în modelul adoptat.

Semnificativ este și iconostasul sculptat filigran, a cărui vechime este neclară. Nu este înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice, deși o merită cu prisosință.

Biserica de lemn din Șirineasa este ridicată din bârne de stejar, fățuite, încheiate în cheotori bisericești în coadă de rândunică. Structura aceasta este cercuită și tencuită pe din afară și pe dinăuntru, dând impresia voită de ctitorii de la 1887 a unei biserici de zid.

La colțurile fațadei de vest apar chiar două turnulețe de zid iar profilul în consolă al streașinii este de asemenea zidit din cărămidă. Întreaga acoperire interioară este executată din nuiele împletite, susținută pe dosul ei, în pod, de o structură de nervuri de lemn.

Construcția se distinge de la prima vedere prin planul articulat, în cruce, cu abside laterale bine dezvoltate, egale în dimensiuni atât cu altarul cât și cu pronaosul. Pronaosul este de fapt aproape complet integrat spațiului interior central.

Acesta din urmă este la rândul lui unit cu cele două abside laterale într-un larg oval, acoperit de o boltă centrală și calote la capete. Spre răsărit, despărțit de iconostas, stă altarul. Iconostasul prezintă o lucrătură sculptată filigran, de bună calitate, de inspirație brâncovenească, posibil târzie.

La schimbarea radicală care a avut loc între 1883-1887 se remarcă participarea unui arhitect, în prezența lui Constantin Istrătoiu. Acest lucru dovedește o rupere voită de modelul tradițional, perpetuat până atunci prin meșterii dulgheri itineranți de biserici.

Cei chemați la refacerea acestui lăcaș au dat formă nu încă unui spațiu de cult ci unui model demn de remarcat în arhitectura sacrală de lemn, unic între bisericile de lemn cunoscute în Oltenia.

Tradiția constructivă la bisericile de lemn a stat secole de-a rândul încuiată în tipare rigide, limitate față de nevoile comunităților mai mari din secolele XVIII și XIX.

Arhitectul Constantin Istrătoiu a reușit să obțină un spațiu încăpător, îmbinând tradiția dulgărească, manifestată în calitatea execuției pereților, cu soluțiile tehnice cerute de planul în cruce: tiranții ce traversează spațiul central pentru a lega și stabiliza extremitățile construcției și bolta ușoară de nuiele prinsă în nervuri de lemn.

Pictura murală păstrată la interior, opera pictorului călător Ioan P. Leuleanu, marchează o delimitare clară față de tradiția bizantină. Pictată într-o manieră neoclasică, se remarcă îndeosebi prin efortul de a reda cât mai natural figurile umane.

Este de reținut tabloul ctitorilor de la intrare, în veșmintele lor tradiționale pline de detalii și farmec. De asemenea, tabloul lui Iisus în glorie, „biruitorul morții și al păcatului”, din centrul bolții naosului, înconjurat de cei patru evangheliști pictați pe pandantivi.