Acolo mi-am dus prima prietenă, atunci când am împlinit 18 ani, pe un final de martie înzăpezit, tot acolo am ajuns. Primele beţii frumoase, cu chitara şi cu melodiile cântate azi de Mărgineanu acolo le-am petrecut. Aşa cum e Piatra Arsă a studenţiei, pentru vâlceni Cozia a fost adolescenţa. Nu cred că e vâlcean care să nu fi luat trenul până la Păuşa şi apoi să urce cuminte cu ultimele bancuri în cap până la Stânişoara şi apoi, pe lângă chilii, să ia drumul vârfului. Să nu înjure primii 200 de m şi apoi să simtă provocarea de a merge la releu. Asta este Cozia. Cu aceeaşi cabană unde ba găseai mâncare ba snacks-uri, unde vedeai primele brânduşe din viaţă. Cozia este a noastră, este simbolul meu, al lui, al ei. 

Cozia spun unii că e cunânt cuman, alţii că e Kogayonul dacic, cert este că pentru mine e un munte frumos. Un munte desenat stas, piramida pe care învăţăm cu toţii la geometrie cu un cap de dragon sau de câine în dreapta. Este un munte perfect, nu e mare, nu e mic, la cei 1700 de m maxim pe care îi deţine, Cozia ne-a arătat Călimăneştiul de sus, meandrele Oltului, Râmnicul. Unii spun că şi Dunărea, eu nu am văzut-o, deşi am urcat acolo de sute de ori. Dar uite că n-o cunosc. Pentru că asta e cu Cozia. Deşi ai impresia că-i cunoşti toate secretele, realizezi la un moment dat că nu ştii nimic. Eu am aflat că acolo sunt vipere după ce am urcat de 50 de ori, am văzut primele flori de colţ în ultimele drumeţii. Am aflat de urşi după ce am dormit zile întregi în aer liber. 

Călugării de la Stânişoara ne-au fost prieteni tuturor, poiana aia din spate a răsunat de Metalica, de Purple, de Floyd, de foc, de iubire, de pasiune. Iar ei eu tăcut. Cel mai simpatic era unul de la ultima chilie care ne întreba dacă „mergem sus şi ne întoarcem tot pe acolo să-i aducem şi lui două beri”. 

Cozia este ora de geografie, aşa am aflat cât urcă stejarul, cât urcă fagul, unde începe coniferul şi apoi de unde se întinde platoul alpin. La fix exact cu starea vremii. În martie, acela de majorat, am avut soare la Râmnic, cer acoperit la Păuşa, burniţă la Stânişoara, lapoviţă la 1000 de metri, iar la cabană, sus,  ningea în toată regula. Ne-a dat nouă raţie de lemne cabanierul, dar am furat noi destule din curte, de sub zăpadă. 

Ne-a enervat kitch-ul acela tip cruce de pe vârf. Dar câte ţigări nu am fumat în schimb la buza releului, nici nu mai ştiu dacă mai sunt tipii ăia meseriaşi de acolo, cu plete, rockeri şi cu care se putea vorbi de Europa Liberă.

Cozia este frumoasă, este muntele nostru. De ce scriu asta? 

Pentru că de două zile se întâmplă o nenorocire. Arde Cozia. Se văd din Râmnic, din Călimăneşti coloane de fum ca la World Trade Center. Pentru că nu e o comparaţie forţată, arde WTC-ul nostrul. Dacă focul a fost pus intenţionat de cineva, acela e un terorist cu acte în regulă care a vrut să distrugă teen spirit-ul fiecărui vâlcean. 

Arde Cozia şi undeva fiecare din noi o simte. E un pardaox, vorbeşti la feminin despre acest munte, pentru că ne-a fost parteneră a drumului nostru prin timp. Pentru că se uită la noi de peste tot. Dacă ridici capul şi priveşti la nord nu ai cum să n-o vezi. Muntele nostru are probleme. Fumegă şi ne simţim noi loviţi de acest incendiu. Pentru că toţi ne amintim ceva frumos de acolo, coborâtul pe Turneanu, popasul la mănăstirea Turnu, halta, Oltlul…