”Am discutat îndelung cu Băsescu și Tomac. Am creionat echipele de consilieri, susținători și colaboratori. Au urmat sondaje și discuții în PMP, în urma cărora propunerea s-a oficiliazat. Și am hotărît să accept cu gîndul la tine și la cei o sută de ani care s-au împlinit de la nașterea ta. Îți ofer, așadar, cea mai mare luptă, cel mai mare agon, la care am participat vreodată. Îmi dau seama că va fi foarte dificil, că voi primi lovituri nemeritate, că mă va scoate o vreme din ritmul atît de plăcut al cursurilor mele, că va trebui să merg peste tot în țară, să vorbesc cu zeci sau sute de mii de oameni și să particip la emisiuni epuizante, dar sînt convins că merită. Și nu doar ca un agon funerar în cinstea ta.

Merită, în primul rînd, pentru că altminteri nivelul dezbaterii va rămîne rușinos de scăzut. Dăncilă și Iohannis vorbesc la fel de prost, adică citesc prost niște discursuri proaste, scrise de consilieri proști. Măcar Dăncilă a fost sinceră: „Decît să vorbesc liber și să spun prostii mai bine să am o hîrtiuță în față.” Iohannis, la rîndul lui, scoate efecte neașteptate, accentuînd anapoda conjuncțiile și prepozițiile sau făcînd pauze consternante cînd întoarce cîte o foaie. Sînt singurele lui elemente de surpriză și suspans. În comparație cu asemenea mortală plictiseală referințele lui Barna la Star Trek, Game of Thrones și Matrix sînt culmi ale filozofiei politice. Voluntarismul său salvaționist contrastează cu imobilismul total al președintelui în funcție. E barem frapant să auzi pe cineva spunînd că „dacă era el președinte, drama de la Caracal nu s-ar fi întîmplat”. Filozofia politică a lui Iohannis e sintetizată perfect de celebra formulă a lui Edgar Faure: „L’immobilisme est en marche, rien ne peut l’arrêter”. Pas cu pas se traduce în fapt prin „tot pe loc, pe loc, pe loc”. Pașii lui sînt ca în paradoxul lui Zenon cu Ahile și broasca: virtualități rămase în suspensie. Pe scurt, nici mitul gospodinei neconflictuale, nici mitul salvatorului galactic, nici mitul neamțului neromânizat nu pot satisface inteligențe cît de cît exigent”, spune Theodor Paleologu într-o scrisoare virtuală către tatăl său.