Societatea umană e greu de condus, de organizat, am ajuns în secolul XXI după mii și mii de bătălii, execuții și crime cu milioane de morți, iar memoria acestor nenorociri încă ne bântuie inconștientul colectiv.

 

Nu există decât două variante: dictatură sau democrație. Între ele, diferite nuanțe.

 

Trăsătura cea mai pregnantă a democrației este libertatea de exprimare, iar rețelele de socializare au făcut din acest drept un fenomen universal. Fiindcă orice lucru rău ascunde și ceva bun, reversul este că orice lucru bun are în el un sâmbure de boală. Boala libertății de exprimare este ura. Miile de bătălii și crime cu milioane de victime sublimează astăzi în postări războinice și criminale, pline de ură, prostie și ipocrizie.

 

Este bine, chiar mă consider dator, să atrag atenția asupra modului de formare a opiniilor. Mai întâi, despre presă. În celebrul roman ”Iluzii pierdute”, de Balzac, există un personaj pe nume Etienne Lousteau, care spune ceva îngrozitor despre presă:

 

”Dacă pătrunzi în lumea presei, vei fi târât fără voia dumitale în lupte dezgustătoare între două opere, între doi oameni, între două partide, la care ești nevoit să iei parte cu regularitate pentru a nu fi părăsit de ai tăi. Luptele acestea îngrozitoare îi rup sufletului vălul vrăjit, îl depravează și îl epuizează zadarnic, căci eforturile dumitale servesc adesea ca să fie ridicat în slavă un om pe care îl urăști, sau un talent de mâna a doua înfățișat de dumneata drept un geniu”.

 

Am citit acest roman în adolescență și am aflat că: ”Gazetăria este un iad, un abis de ticăloșii, de minciuni, de trădări, pe care nu-l poți străbate și din care nu poți ieși neprihănit, decât ocrotit ca Dante de laurul divin al lui Vergiliu”.

 

Nu sunt Dante.

 

Până aici e clar, presa trebuie folosită știind ce îi poate pielea. Ce ne facem însă cu cetățeanul care nu este ziarist, dar e mai toxic decât mai mulți ziariști la un loc? Cetățeanul acesta simplu are o dambla, anume îi cere presei să îi confirme ceea ce el deja crede. Ascultați ce spune marele editorialist francez J.-F. Revel:

 

”Cererea în materie de informație și analiză rezultă din convingerile noastre. Și cum se formează aceste convingeri? Ne extragem opțiunile cele mai prețioase tocmai din niște noiane de aproximație, de prejudecată sau de pasiune, astfel încât ajungem să căutăm într-o știre nu atât exactitatea, cât capacitatea ei de a ne sluji sistemul de interpretare, confortul moral sau rețeaua de alianțe. Conform legilor ce guvernează tot acest amestec de cuvinte, sentimente, dorințe, spaime sau dușmănii – și care se numește opinie – un fapt nu e nici real, nici ireal. El este dezirabil sau indezirabil. Este un complice sau un conspirator, un aliat sau un adversar, și nu un obiect suspus cunoașterii adecvate. Din această surclasare a obiectivității demonstrabile de către o posibilă utilitate noi ne clădim principii care, adeseori, ajung un fel de doctrină”.

 

Ați reușit să citiți până aici? Mă bucur, dar vă anunț că aceste rânduri sunt adresate mai ales celor care nu au reușit. Cum să procedez? Mă adresez superficialilor, proștilor, pentru a le semnala că greșesc, că nu citesc suficient, dar fiindcă ei nu citesc suficient nu ajung să afle ceea ce doresc să le transmit. Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis. Adică a zis Farfuridi.

 

Revin. Gazetăria e un iad, dar și voi, cetățenii, sunteți posedați de superficialitate și ipocrizie. Ce e de făcut?

 

Există o singură soluție, anume să vă tăiați mâna cu care postați ceva înainte de a vă gândi că nu v-ați documentat suficient, că e posibil să aveți prejudecăți generate de opinii deja încarnate, că sunteți prost dispuși și înclinați să dați vina pe alții pentru eșecurile voastre, ori, pur și simplu, că nu aveți pregătirea intelectuală sau dotarea necesară pentru a vă da cu părerea, adică sunteți proști.

 

Nu spune nimeni să vă tăiați mâinile, ci doar să vi le tăiați dacă nu ați făcut ceea ce zic mai sus.

 

Întrebarea legitimă, pe care probabil vreți să mi-o puneți, iar eu o accept este: tu faci asta înainte să publici?

 

Da, eu fac asta nu doar înainte de publicare, ci chiar înainte de a mă așeza la computer, o fac în timp ce îmi scriu opiniile, o fac după ce am postat, uneori o zi, sau chiar o zi și o noapte, o fac până la limită, până la epuizare. Mă suspectez de tot ce e mai rău și iau o măsură de precauție, anume să nu insult, să nu mint cu bună știință și să sugerez permanent că totul e opinie, să arăt că sunt, ca orice om, limitat în cunoașterea adevărului.

 

Ei bine, cu toate astea, de multe ori îmi vine să îmi tai mâna cu care scriu.

 

Spunea marele Revel: ”A devenit o banalitate faptul că minciuna este parte integrantă a vieții politice, că ea reprezintă un mijloc deopotrivă de guvernare și de opoziție, că este un instrument în viața internațională, că este un drept, ba chiar o datorie, atunci când sunt în joc interese superioare. Continua înșelătorie ambiantă, pecinginea minciunii, în care s-a înconjurat realitatea nu fac decât să altereze percepția pe care însăși realitatea o are despre sine și factorii care o influențează”.

 

E complicat? Da. Însă ceva rămâne valabil:

• Tăiați-vă mâna cu care scrieți pe rețelele de socializare în cazul în care nu înțelegeți că o opinie e întotdeauna umilă, o opinie nu insultă, nu e agresivă și, mai ales, nu refuză și alte păreri.

 

Totuși, nu! Oricât ar greși un om, nu trebuie să se automutileze. Iertăm totul, treacă de la noi.

 

Gheorghe Smeoreanu