Ați auzit, probabil de Sindromul Florența sau sindromul Stendhal. În cartea sa din 1817, „Napoli și Florența: O călătorie de la Milano la Reggio”, Stendhal a povestit ce i s-a întâmplat când a vizitat Bazilica Santa Croce din Florența, locul de înmormântare al mai multor eroi personali ai săi, Michelangelo, Galileo și Machiavelli. „Eram într-un fel de extaz”, a scris el. „Absorbit în contemplarea frumuseții sublime… Am ajuns în punctul în care se întâlnesc senzații celeste… Totul vorbea atât de viu sufletului meu”. Asta nu e tot, deoarece scriitorul se simțea rău. „Aveam palpitații ale inimii, ceea ce în Berlin se numește „nervi”… Mergeam cu teama de a cădea”.

„Sindromul Florența” sau sindromul Stendhal este o reacție psihosomatică – arta sau frumusețea copleșesc atât de mult privitorul încât acesta experimentează de la creșterea ritmului cardiac până la amețeli..

În 1979, șefa secției de psihiatrie a Spitalului Santa Maria Nuova din Florența, Graziella Magherini, a observat peste 100 de turiști afectați de aceeași extazie artistică, inventând oficial termenul „sindromul Stendhal”. Deși este departe de a fi o boală oficială, diagnosticabilă, unii susțin că „există dovezi substanțiale că sindromul Stendhal este real și unic pentru Florența”.

Cândva, m-a preocupat psihopatologia și am o licență în domeniu. Ca atare, cred că există un sindrom Stendhal pe dos, în sensul că mă încearcă diverse reacții psihosomatice în fața spectacolului politicii românești de azi. Ca și Stendhal, am început să am palpitații și vertijuri, stări de rău, în fața evenimentelor din spațiul public pe care încerc să le comentez. Urâțenia extremă este la fel de pernicioasă ca și frumusețea fără margini.

Desigur, în aproape patru decenii de așa-zisă libertate am întâlnit personaje și situații dintre cele mai diverse, capabile să stârnească repulsie, dar parcă niciodată ca acum nu s-a ajuns la paroxism. Puteam asimila și aglutina oameni politici, fapte și întâmplări, pornind de la paradigma democrației. Ne puteam mângâia cu ideea că într-o societate democratică există jocuri de interese, inteligență și prostie, minciună și adevăr, așa încât ar trebui să ne bucurăm de acest spectacol fantastic, diametral opus față de dictatură. Dintr-o dată, totul a devenit hidos, insuportabil, nejustificabil.

Totul a început cu Bolojan.

Citiți continuarea articolului AICI.