Astăzi, 15 ianuarie, ziua când marcăm nașterea poetului național Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale. O parte din societatea noastră marchează (virtual) momentul prin poezii, citate, articole, elogii și acțiuni online legate de Eminescu, iar noi, dascălii, le povestim copiilor la ore despre viața și activitatea celui mai mare poet și publicist român. Asemeni nouă, credem noi, domnii Ilie Bolojan (Educație) și Demeter András István (Cultură) vor avea o acțiune specială dedicată „poetului nepereche”.

Alegerea mea în acest an este să le vorbesc elevilor despre faptul că Mihai Eminescu a iubit foarte mult poporul român și a suferit mult din cauza neajunsurilor semenilor săi. Suferința poetului, publicistului și jurnalistului nostru nu provine doar din amor, trădare sau lipsuri personale, cum se discută cel mai des.

De exemplu, Mihai Eminescu a ales, după o întrerupere de 6 ani (dintre care 5 petrecuți în străinătate), să accepte funcția de revizor școlar pentru a intra în contact nemijlocit cu realitățile țării lui. Nu a făcut-o pentru salariu, care nu însemna cine știe ce bani, ci pentru cunoaștere și acțiune.

„… plin din nou de nădejdi cu privire la cele ce va putea întreprinde în noul său câmp de acțiune în folosul necăjiților țărani, revizorul Mihai Eminescu pornea la lucru de îndată, cu energia neistovită și cu conștiinciozitatea deplină pe care le punea în toate. Cu căruța, în trăsură sau pe jos, pe drumuri lungi de țară, pe căldură, prin praf, pe ploaie, prin gloduri și băltoace, pe frig, prin nămeți, inspecta școli, adresa procese-verbale, propunea soluții largi pentru remedierea tuturor stărilor rele de lucruri, a tuturor rușinoaselor rămâneri în urmă” (F. Anton, Z. Dumitrescu-Bușulenga).

Funcția de revizor i se părea utilă în măsura în care se credea chemat să remedieze starea nesatisfăcătoare a sistemului de educație publică din acele timpuri, prin propuneri potrivite și uneori chiar foarte judicioase și pline de pricepere. „În numeroasele procese-verbale și în rapoarte ridica glasul, de parcă ar fi trebuit să-l audă toată lumea, pentru a spune de hrana neîndestulătoare, de mămăliga aceea cu oțet, de bolile care îi macină pe copiii de la țară, de analfabetismul care bântuia la sate, de lăcașurile puține și proaste care se numeau școli, de toate lucrurile care îi stăteau pe suflet fiindcă priveau poporul atât de drag lui, pe care îl numea, cu mâhnire adâncă și cu greu stăvilită mânie, NEAMUL NEVOII.” (Idem.)

Fără să dramatizez și să romanțez această activitate, consider că reprezintă o perioadă după care Eminescu poate fi desemnat un patriot al faptei și al curajului, care a semnalat și a suferit pentru că aproape peste tot se înregistra o frecvență mică a copiilor în școli.

Cu toate greutățile, într-un timp foarte scurt, Eminescu a organizat conferințele atât la Iași (20 iulie – 10 august), cât și la Vaslui (10 august – 30 august), cu succese remarcabile. S-au ținut cursuri de metodică, prelegeri și „convorbiri exegetice asupra metodologiei”.

„Eminescu a putut face numeroase observații asupra culturii generale și a pregătirii pedagogice a învățătorilor, subliniind totodată greutățile pe care le întâmpină unii învățători în satele lor și starea materială a localurilor de școală” (prof. Samson I. Bota).

Atitudinea lui Mihai Eminescu aș vrea să și-o însușească elevii mei și noi toți, nu povestea în sine și ce s-a întâmplat ulterior. Aceasta este lecția pe care trebuie să o învățăm de la „funcționarul” Eminescu.

Astăzi, apelând la un exercițiu de imaginație, dacă l-am angaja revizor școlar pe Mihai Eminescu, cum credeți că ar arăta procesele-verbale semnate de dânsul? Vă invit la analiză.

Prof. Dr. Nicolae Georgescu