De la o vreme, marele poet Constantin Preda, scrie o epopee despre boală, despre frica morții, despre nădejdea în Dumnezeu. Este un Jurnal poetic singular în istoria poeziei românești și, probabil, universale, în care poetul, grav bolnav, își notează toate stările, de la diagnostic la fazele tratamentului, de la deznădejde la speranță. O parte a acestui Jurnal este cuprinsă între coperțile cărții ”Biserica din picătura de mir”. Prefața și postfața sunt semnate de Gheorghe Smeoreanu.

Prefața

CONSTANTIN PREDA: UN REPORTAJ POETIC DESPRE VIAȚĂ ȘI MOARTE

Când a aflat că are o tumoră, iar după operație a aflat că tumora este malignă și a început chimioterapia, poetul Constantin Preda și-a intensificat scrisul și l-a ridicat la cel mai înalt nivel estetic de până acum.

Am spus, în urmă cu doi, trei ani, că acest poet este unul dintre cei mai mari ai întregii istorii a literaturii române, însă acum trebuie să adaug că nimeni înaintea sa nu a reușit să transfigureze în poezie absolut toate trăirile unei situații limită a vieții. Practic, tot ceea ce i se întâmplă omului în situația bolii este transformat în vers de o frumusețe perfectă.

Există perfecțiune în artă ? Se pare că da, ea apare atunci când pornești pe drumul fără întoarcere al sublimării tuturor clipelor, până la clipa finală.

Dacă ar fi fost condamnat la chilotină, Constantin Preda ar fi scris un poem în scurtul timp în care cuțitul îl străbate din vârful mașinii până la gât.

Sunt convins că tratamentul își va face efectul, iar Constantin Preda va trăi mult timp de acum înainte, dar la fel de clar îmi este că acest om va scrie până în ultima secundă. Nu îmi aduc aminte ca vreun autor al lumii să fi încercat măcar ceva asemănător.

Așa a apărut cartea ”Învierea”, dar mâna lui Preda va mai semna multe cărți. Pe Facebook, poetul spune:

” singurul om pe care l-am mintit am fost mereu eu

sunt un mare mincinos

dar singurul om pe care l-am mintit am fost mereu eu

asa cum ploaia minte

acelasi curcubeu

sunt un mare mincinos

nu-mi las lacrimile sa mi se usuce

le mint ca sunt

singura lor cruce

doar pe mine ma mint

cobor in inima mea,oarba

si simt cum un sarpe plapand si duios

culca,in stanga si in dreapta,iarba

doar pe mine ma mint

cand plang si inima a smirna-mi miroase

eu cred ca inima mea e o bisericuta

cu barne batrane si stresini de chiparoase

doar pe mine ma mint

cand las pamantul sa ma ingroape

imi spun ca de fapt

e o nalucire de pleoape”

Pun din nou întrebarea dacă există perfecțiune în artă. Până azi, răspunsul a fost negativ. Dar dacă arta de cea mai bună calitate este altoită cu viața din cele mai tragice clipe ? În acest caz, vă rog să admiteți că valoarea se înalță până la cer.

Vă rog să admiteți, repet, că perfecțiunea există și ea a fost atinsă de poetul Constantin Preda printr-un curaj la fel de mare precum harul.

Curajul de a scrie până când va muri despre cum murim toți.

Un reportaj poetic unic în cultura lumii.

Postfața

CHIMIOTERAPIE

Scriu acest articol din trei motive:
1. Pentru a fi de folos medicilor oncologi, care îl vor putea recomanda spre lectură pacienților.
2. Pentru a fi util pacienților care suferă de cancer și urmează o cură de chimioterapie.
3. Pentru a omagia condiția umană a creatorului.
Lucrurile stau în felul următor:
Poetul Constantin Preda a mers la medic și a aflat că are o tumoră cerebrală. I s-a recomandat o operație pe creier. În urma operației, tumora a fost extrasă dar s-a dovedit, la biopsie, că are o natură malignă. În această perioadă, poetul Constantin Preda urmează un tratament specific – chimioterapia.
Ce a făcut Constantin Preda aflând că se află în această situație ? A plâns, s-a lamentat, a căzut la pat zicându-și că viața este nedreaptă cu el ? A cedat nervos și s-a gândit cum își împarte agoniseala ?
Nici vorbă de toate acestea.