Nu e vremea presei, e vremea regretelor și a jalei.

Constantin Nicolescu a fost cea mai puternică personalitate politică a Argeșului din ultimii 50 de ani. Puternic nu pentru că a avut funcții, ci pentru că așa l-a făcut mama lui.

A fost cel mai echilibrat, cel mai nobil, de parcă n-ar fi fost din șapte frați rupți în coate, ci s-ar fi născut într-o familie de boieri. Avea, nu știu de unde, sânge albastru.

Avea stil, era inconfundabil. Era generos cu cei aflați în situații limită. Era tolerant.

Este de neînțeles cum un om înzestrat cu aceste daruri riscă să-și dea duhul la pârnaie. Pentru mine, asta rămâne o enigmă.

Nu l-am simțit niciodată avar, nici nu mi s-a părut a fi genul omului la care lăcomia strică omenia.

Și atunci, de unde această cupiditate maladivă care i-a luat capul ?

Mister.

Mi-am zis, în sinea mea, că este din cauza familiei în sens larg, a fraților, ginerilor, cumnaților și verișorilor care l-au împins să fure. Nu știu dacă e chiar așa. Poate copilul sărac sau tânărul care făcea naveta pe bicicletă la ARO să se fi răzbunat. Poate lipsa sa patentată de cultură umanistă să-l fi pierdut.

Nu știu, nu mă pot pune în pielea lui. 

Ceea ce știu este că îi voi simți lisa dureros, că Argeșul mi se va părea mai gol, mai sec, chiar dacă l-am criticat la sânge pentru golăniile de după 2008 încoace.

Îmi plânge sufletul după Nea Costică, după căldura pe care o emana, după felul lui de a merge drept și de a te privi în față, după simpaticele lui ticuri verbale. Îmi va reveni în minte, ca și până acum, dar mai dureros, de zeci și sute de ori.

Jelesc după un corupt care a fost un mare om.

Sper să fie la fel și acolo unde va dormi în noaptea asta. ȘI mai sper să trăiască o sută de ani, ca să se poată bucura și de bătrânețe.

Nea Costică la pușcărie ? Pare absurd.

Viața e absurdă, nu-i așa ?