La Teatrul ”Alexandru Davila” din Pitești se joacă o piesă woke care ne aduce aminte că până acum un an America, cu dramaturgii ei cu tot, era condusă de democrați. Urmărind spectacolul, am devenit nostalgic, părându-mi-se că era când o lume acum pierdută în care familia nu era o prioritate, avorturile erau un act al libertății, citatele din Marx și Engels erau la ele acasă, problemele imigranților dominau scena morală, sexul era programat, iar rezolvarea problemelor sociale consta în atitudinea nici – nici.

Piesa a fost scrisă de Saviana Stănescu, mare dramaturg româno – american, după cum o prezintă site-ul teatrului, de fapt, mai mult american, ținând seama de universul ideologic al piesei.

Pentru că am fost în sală la nici 72 de ore după ce Donald Trump se războise cu paracetamolul din biroul oval, spectacolul mi-a căzut bine din punct de vedere cognitiv, spunându-mi că progresismul moare, dar nu se predă. Nu la fel de bine mi-a căzut pe linia așteptărilor artistice, pisa neavând, așa cum promite prezentarea oficială, ”  scene de mare intensitate emoțională”. Probabil că sesizând deficitul, regizorul Alexandru Boureanu și scenografa Miruna Varodi au pus la cale o integrare epidermică a actorilor și spectatorilor cu consecințe excelente.

Textul mi s-a părut, așadar, venit din lumea artei oportuniste, dispusă la sacrificarea dramaticului pe altarul discursului oficial de pe vremea Camalei Harris. Nu mi-a displăcut deloc această excursie în neomarxism, deoarece iubesc călătoriile în timp.

Interesantă devine opțiunea instituțională a teatrului de a polemiza fără perdea cu cavalcada trumpistă.

Scenografia a compensat așadar platitudinile textuale, regia a insuflat o dinamică excelentă, iar actorii au fost fără reproș, mai ales Teodora Colț în personajul Mia.

Trăgând linie și plecând de la spectacol, mi-am zis să fie bine, ca să nu fie rău.

Gheorghe Smeoreanu