Citesc ”Crimeea / Ultima cruciadă” de Orlando Figes. Am cumpărat cartea deoarece am mare încredere în acest autor după ce i-am citit excepționalul volum ”Dansul Natașei/ O istorie culturală a Rusiei”. Lectura de acum îmi depășește însă orice închipuire, pur și simplu mă lasă cu gura căscată.

De ce ?

Pentru că minuționasa domenentare a lui Orlando Figes îmi demostrează că războiul Crimeei și războiul din Ucraina seamănă ca două picături de apă și nimic nu s-a schimbat în 170 de ani.

Nimic nu s-a schimat în raportul Occident – Rusia.

Aceleași interese mascate cu aceleași minciuni, aceeași presă, aceeași opinie publică, aceeași demonizare.

Haideți să facem un mic conspect.

Istoricul și jurnalistul Mihail Petrovici Pogodin îi scrie țarului Nicolae I: ”Franța ia Algeria de la Turcia și aproape în fiecare an anexează un alt pricipat indian: niciuna dintre aceste acțiuni nu perturbă echilibrul puterii, însă când Rusia ocupă Moldova și Țara Românească, chiar dacă temporar, aceasta strică echilibrul puterii. Franța ocupă Roma și rămâne acolo mulți ani în timp de pace: asta nu e nimic, dar dacă Rusia se gândește să ocupe Constantinopolul, deodată pacea Europei este amenințată. Englezii le declară război chinezilor care, se pare, i-au jignit: nimeni nu are dreptul să intervină, dar Rusia este obligată să ceară acordul Europei dacă se ceartă cu vecinul său”. (pag, 118).

Precum astăzi membrii guvernului ucrainean, membrii Divanului Turciei nu sunt impresionați de luptele sângeroase și își beau cafeaua liniștiți: ”Odăile lor pline de perne plăcute și înfățișarea lor în caftane cu blană aduceau în gând, prin contrast, jelea din cafenelele mizere de la Sinop și zbaterile celor de acolo. Ei au ascultat trista poveste (a bătăliei de la Sinop) oarecum indiferenți”. (pag. 123).

Ziarul englezesc Chronicle îl denumea pe țarul Nicolae I un ”despot” care amenință ”națiunile civilizate”. Toată presa engleză de la 1853 era plină de asemenea formulări.

Pacifiștii englezi Richard Cobden și John Bright, promotori ai liberului schimb și care considerau că Rusia este importantă din punct de vedere economic, au fost etichetați drept ”proruși”. Prințul Albert a fost considerat și el ”prorus” și s-a propus să fie executat deoarece: ”Mai bine să fie vărsate câteva picături de sânge pe Tower Hill decât să fie împiedicată o țară în dorința de război”.

”În percepția publică, ura față de ruși a făcut din turci un model de virtute”. (pag. 128). ”Simpla menționare a numelui sultanului era suficientă pentru a stârni aplauze furtunoase” (pag. 129).

”Dacă Franța și Marea Britanie nu vor opri amenințarea Rusiei în Turcia, vor și și ele înrobite de ruși, ca turcii”. (pag. 128).

”Împaratul Nicolae este mai curând ca Atilla”, susținea un editorial din ”Imparțial”, în ianuarie 1854.

”Dacă le îngăduim rușilor să pună mâna pe Turcia, Europa își va pierde nu numai libertatea, ci și religia”, scria un ziar francez.

Britanicii, nu francezii erau cei care făceau presiuni pentru război.

Sir Henry Layard: ”Rusia va trebui schilodită”.

După cum se știe și cum subliniază Orlando Figes, Anglia și Franța nu s-au mulțumit să apere Turcia și, după ce i-au alungat pe ruși din Principate, au dorit să invadeze Rusia. Vom vedea dacă NATO va face același lucru.

Cititorii au înțeles, desigur, că Turcia de atunci este Ucraina de azi, în rest, istoria se repetă.

Gheorghe Smeoreanu