Am ciudata impresie că deosebirile în ce priveşte opţiunile politice au ajuns să fie generate de diferenţele dintre caracterele oamenilor şi mai puţin de diferitele programe şi acţiuni de partid. Caracterul tinde să devină un diferenţial mai important decât chestiunea religios/ ateu sau suveranist / mondialist. Desigur, combinaţiile potrivite se potenţează, iar un mondialist, ateu, progresist şi lipsit de caracter este tot ce poate fi mai şocant şi indezirabil.

Iată câteva exemple (rezumându-mă la caracter):

– Eu cred că o întrunire politică nu trebuie deranjată de adversari. El crede că, în numele democraţiei, acest lucru este permis. Disputa are loc pe marginea întâmplării cu tânărul căruia Dragnea i-a spus că e un Nimic. Iniţial, am crezut că schimbul de replici a avut loc în spaţiul public, apoi am observat că totul s-a petrecut într-o sală închiriată de PSD, unde intrusul a dorit să strice atmosfera. Rămân la opinia că nu te duci la om în casă pentru a-l critica.

– Prin felul meu de a fi, nu i-aş putea striga cuiva că trebuie să meargă la închisoare, ori să se îmbolnăvească, ori să moară. Astfel de atudini mă blochează, în schimb, am observat că majoritatea adversarilor PSD pot face asta. Ştiţi care este efectul ? Pentru că am acest „handicap”, tind să susţin PSD.

– Nu încape în mintea mea ideea de a umili pe cineva folosindu-i partenerul de viaţă. Lozinca de la Iaşi cu mesajul că iubita lui Dragnea merită ceva mai bun nu este, pentru mine, acceptabilă din punct de vedere al fair-play-ului.

– Cineva a lipit imaginea iei de silaba mu şi a ieşit o înjurătură la adresa PSD. Mulţi au considerat că această chestiune este o dovadă că persoana e smart, eu cred că valori sacre precum ia românească nu trebuie puse într-un context pornografic.

– Consider că trebuie să pretind tot atâta drept la opinie cât acord. Dacă un lucru care mie mi se pare urât ţie ţi se pare frumos, fiind vorba despre păreri, totul este ok. Ce observ însă este că unii urăsc PSD-ul atât de tare, încât nu ţi-ar acorda nici măcar dreptul de a-l urî ceva mai puţin, darămite pe acela de a-i fi favorabil. Tehnica prin care ţipi şi închizi gura celuilalt nu mi se pare acceptabilă şi spun încă o dată că efectul asupra mea este că devin tot mai pesedist.

– Folosirea unor trucuri ale logicii nu mi se pare deloc o dovadă de caracter. De pildă, dacă spui că PSD a irigat 1,5 milioane de hectare, replica precum că românii sunt săraci este ilogică.

– Nu accept nici prezumţia că eu am avantaje în urma exprimării unor opinii politice, iar interlocutorul meu este independent. Văd asta permanent ca argument că părerea mea este mai proastă decât a sa. Deşi poate nu calchiază perfect pe situaţie, aş spune că dacă omul de la meteo este plătit să spună că vine ploaia, iar altcineva spune gratis ca va fi soare, cel din urmă are neapărat dreptate.

Am enumerat şapte situaţii în care disputa politică este dusă de susţinătorii opoziţiei cu mijloace lipsite de caracter care nu sunt bune nici când te cerţi cu prietenii sau în familie. În genere, partizanii PNL, USR, Cioloş, Ponta vor neapărat să te certe că nu ai aceeaşi părere cu a lor.

Vor să te insulte, niciodată să te asculte. Insultele sunt atât de grosolane cum nicio cultură nu le poate accepta.

Efectul este, la mine şi, în mod cert, al alţii ca mine, o apropiere de PSD – ALDE chiar dincolo şi dincoace de politica şi stilul de guvernare al acestei coaliţii.

Dacă mă insulţi, evident că mă îndepărtezi şi mă pierzi.

Iar ultima observaţie, pe care aproape că mă tem să o fac pentru a nu greşi metodologic, este că disputa politică a devenit o cearetă între cei cu caracter şi cei lipsiţi de caracter.

Sper să mă înşel.

Gheorghe Smeoreanu