Nu mă consider un ziarist mesianic, genul acela de scriitor la ziar care crede că răstoarnă lumea și o așează în poziția care trebuie. Cred mai degrabă în modelul ziaristului modest – nu umil, cum vor unii – capabil să adauge o picătură de adevăr într-un ocean de ipocrizie.

Atât și nimic mai mult.

Tema acestui text de o mie de cuvinte cu care îmi voi încerca puterile este:

Succesul uriaș al PSD Vâlcea și cum s-a transformat acesta dintr-un foc ce ardea frumos într-un tăciune care scoate fum gros.

Da, victoria partidului condus de Costi Rădulescu a făcut burtă.

Așa s-a întâmplat în istorie cu infinit de multe sisteme sociale și cu aproape toți cei care au performat la nivel înalt. Nu este așadar o surpriză ce s-a întâmplat la Vâlcea, găsim mai degrabă o paradigmă arhicunoscută, anume că izbânda năucește oameni și grupări umane.

Izbânda fraților Rădulescu a fost uriașă și va rămâne consemnată în istorie. Doi oameni tineri, sub 40 de ani, au reușit să preia frâiele unei organizații județene a PSD și să câștige președinția Consiliului Județean nu o dată, ci de două ori. Pe cale de consecință, au impus parlamentari, au făcut să fie aleși anumiți primari, au numit, când au putut, șefi sau măcar adjuncți la instituțiile statului, au făcut angajări de funcționari publici, consilieri, s-au înconjurat de o rețea de oameni pe care i-au considerat capabili sau fideli, ori și una și alta.

Când te-ai născut dintr-o onorabilă și modestă familie de muncitori din cartierul Ostroveni, când ai urmat totuși o facultate, chiar dacă la o minusculă universitate de provincie, ajungând miraculos să conduci un județ și să ”semnezi” mișcarea a zeci de milioane de euro, atunci poți să te consideri și inteligent și orientat și tenace.

Felicitări fraților Rădulescu, acum și în vecii vecilor, amin.

Cum a fost posibilă o asemenea performanță și în ce măsură cei care au obținut-o erau pregătiți pentru un asemenea salt existențial, voi încerca să explic în continuare.

Domnii Costi și Lucian Rădulescu sunt trecuți prin sita deasă a tineretului social – democrat, într-o epocă în care entuziasimul era convertit în îndârjire și noblețea juvenilă în șiretenie.

Universitatea din antecamera lui Cîlea a șlefuit talentele acestor oameni constând în multă hărnicie, versatilitate cât cuprinde, știința de a fi unsuros cu cine trebuie și dur cu cine bănuiești că ar fi slab. Un bun simț căpătat în familie a reușit să mai atenueze evoluția celor doi spre condiția de Păturici.

Mai buni decât media clasei politice, în special prin credința, ce e drept, manifestată cam bigot, dar totuși reală, în Dumnezeu și valorile creștine, frații Rădulescu au beneficiat de o adevărată aliniere a planetelor:

Mentorul Cîlea a murit la timp. Pretendentul Laurențiu Coca era prea băiat bun, prea palavragiu, prea sincer, prea bătrân. Opoziția județeană era condusă de cel mai slab liberal din istoria județului, numitul Cristian Buican. Presa locală, îngrozită de imbecilitatea găștii liberale, abia aștepta un lider județean nou, curat, neviciat, puternic.

Și astfel Vâlcea a primit nu un singur șef, ci doi, să îi ajungă.

Spre deosebire de țărănoiul de la liberali, frații puteau fi nu doar respectați și urmați, ci și iubiți, având o frumoasă latură umană care avea să fie acoperită parțial, mai târziu, de zgura puterii. În plus, cel puțin unul dintre ei este un om care suferă pentru țară acum puțini am văzut. Nu vă spun care, vă las drum liber să intuiți.

Cea mai bună epocă a fraților Rădulescu s-a derulat între momentul alegerii lui Constantin în funcția de președinte al partidului și momentul când același a câștigat alegerile pentru Consiliul Județean. A dura fix un an, între 2015 și 2016, după care igrasia s-a infiltrat insidios dar tenace în construcția care avea să fie înălțată de acești oameni noi.

Situația mă face un pic filosof și mă întreb cum putea fi evitată sau cum ar putea fi încă amortizată decăderea de după mărire. Precum în toate situațiile există două condiții absolute, anume credința și cultura.

Credință au, câtă au, nu judec eu, frații Rădulescu, la capitolul cultură stau însă mai rău, ca să nu zic altceva. Această lipsă, acest gol interior i-a făcut să nu sesizeze pasul care duce de la sublim la ridicol și, după cum estimez, încă trăiesc cu iluzia sublimului.

În PSD Vâlcea, ușor, ușor, s-a stins lumina și fascicolul gloriei a fost focalizat doar pe statuia ecvestră cu cal închipuit a președintelui Constantin Rădulescu. Exact ca în unele muzee în care e întuneric beznă, dar o lampă puternică luminează de-ți ia ochii numai un singur exponat, o coroană regală, ori un colier de perle.

Cam mult să creadă fostul băiat de cartier Costi că a ajuns rege, dar iată că s-a întâmplat, ca într-un film de duzină în care adolescentul lustragiu ajunge stăpânul hotelului în fața căruia văxuia pantofi.

Cultura îi dă omului conștiința vremelniciei. Când obișnuiești să te cufunzi, măcar din când în când, într-o carte bună, îți e greu dacă nu imposibil să mai crezi despre tine că ești singurul actor care merită să primască aplauze, ori uitați-vă ce se întâmplă de la o vreme cu Costi Rădulescu:

Vorbește doar el, numai el, în exclusivitate el, vorbește mult, nespus de mult, peste măsură de mult, din ce în ce mai gonflat, foarte gonflat, excesiv de gonflat.

Restul partidului – o apă și un pământ.

Reiau imaginea sugestivă cu muzeul și coroana regală, precizând că vizitatorii nu pot atinge capodopera fiind acoperită cu un clopot de cristal. Tot astfel, capodopera uman – politică și administrativă pe nume Constantin Rădulescu nu poate fi expusă publicului în cadrul unei conferințe de presă.

S-a scurs multă apă pe râul Olănești de când fratele cel mare nu a organizat o conferință de presă, nici la partid, nici la Consiliul tuturor vâlcenilor.

De ce ?

Ca să nu fure cineva Sfântul Graal al politicii vâlcene.

Gheorghe Smeoreanu

(Va urma)