În cea mai mohorîtă zi pe care mi-o puteam imagina, cu nori joşi şi ploi murdare, am făcut o călătorie de documentare în Moldova. O călătorie fulger, pînă în împrejurimile Bârladului şi înapoi, cu o scurtă oprire la Focşani. Am vrut să simt, pentru romanul meu, cum pică lumina pe acele meleaguri, ce pluteşte în aer, cum se cheamă cătunele şi satele, pîrîurile şi dealurile, ce expresii au oamenii. Am vrut, mai ales, să mă duc şi să mă întorc, drumul contînd în mod decisiv, fiindcă am avut astfel vreme să vorbesc cu mine însumi.

La Focşani, cineva mi-a spus, aşa, în treacăt, următoarele: anul trecut, cînd am văzut prima brînduşă înflorită, am fost o zi întreagă în extaz, nu s-a mai înţeles nimeni cu mine…

Oare, am fost eu vreodată capabil de o asemenea stare ? Doar în copilărie, cînd veneau mierlele, primavara…

Mi-a prins bine călătoria , nu o fi el Bârladul Santiago de Compostella, dar eu de urbea asta aveam nevoie. Acum, mi-am lămurit multe lucruri, nu pe toate, desigur, dacă aş fi total limpede aş fi mort. Cîteva dintre înţelesurile pe care le-am aflat acum le veţi citi în roman, altele vor rămîne însă ascunse în sufletul meu. Am vrut să forez însă adînc, să mai sap puţin în miezul lumii mele, ceea ce am reuşit. Ziua cea mai mohorîtă a devenit una frumoasă, creatoare, una în care m-am bucurat ca exist.