Îmi fac planuri de lectură ca Giovanni Papini în adolescenţă. Vreau să citesc o sută de pagini pe zi vreme de trei ani numai pe o singură temă: romanul românesc interbelic. Şi cînd te gîndeşti că altădată citeam lejer două, trei sute de pagini, numai că atunci nu eram, vai mie, director de gazetă, obligat să citească vreo trei ore numai presa. Totuşi, de o lună de zile o ţin tot aşa, cu suta de pagini, iar notele de lectură le trec în următoarele fişiere: presa în literatură, literatura în literatură (adică ce citesc personajele)religia în literatură (ce spun personajele despre religie)cum încep şi cum se sfîrşesc romanele (primul şi ultimul paragraf ( ştiţi cum se termină Craii ? zice Pantazi: „Ce am putea ca să bem ?”)şi unul despre contemporaneitatea personajelor din romane diferite sau chiar scrise de scriitori diferiţi (de pildă, craii se întîlnesc în 1910, iar Felix merge spre casa Otiliei în 1909).

Colac peste pupăză, voi scoate o nouă publicaţie, mult mai mare,mai luxoasă, ca şi cum nu aş fi putut trăi cu ceea ce aveam…Numai că aşa am făcut mereu, cînd m-am plictisit de un ziar nu am avut linişte pînă nu l-am abandonat, doar am plecat de bună voie de la trei ziare unde cîştigam confortabil. Şi atunci aveam asociaţi, puteam zice că plec de lîngă ei, acum plec de lîngă mine însumi şi mă duc, mă tot duc spre altceva, de frica încremenirii în proiect, un pseudonim al fricii de moarte.

Aducîndu-mi aminte şi de săracul trup, a cărui reînviere e cam incertă şi a cărui nemurire iluzorie trece oricum prin lumea de sub iarbă) m-am reapucat de tenis, aşa încît,vorba unei vedete de pe coperta unei reviste proaste…sînt ocupat, monşer, nu mă dau, chiar sînt.