I-am iubit întotdeauna pe cei puţin nebuni şi nu am reuşit să sufăr normalii.

Da, dar nebunia e o artă şi nu oricine are talent de nebun. Mulţi doar fac pe nebunii, aşa cum unii fac pe poeţii sau pictorii.

În tinereţe, am studiat nebunia patologică şi vă asigur că nu este nimic mai trist pe lume, dar asta este o altă poveste.

Azi, mă refer la nepoţii lui Don Quijote, la cei care au o sclipire de risc, iluzie, indiferenţă, la cei care vor să fie măcar o clipă zei. Pe ei îi iubesc, orice ar fi.

Când nebunul este femeie, şansele să devină femeie fatală sunt maxime, aproape indiferent de dotarea fizică. Cele mai multe femei fatale din viaţă, film sau literatură nu au excelat prin frumuseţe. A se citi doar Rătăcirile fetei nesăbuite de Mario Vargas Llosa.

Nu sfătuiesc totuşi pe nimeni să încerce să îşi potenţeze nebunia, dimpotrivă. Adevărata nebunie frumoasă iese la lumină în mod plăcut doar dacă încerci din toată inima să o ascunzi.

Adevăraţii nebuni sunt cei cuminţi.

Dacă mediocritatea suferă grade de comparaţie, nebunia nu suferă. Ori eşti, ori nu eşti, tertium non datur.

Nu ma refer aici la nebunia artistică, ci la aceea existenţială, de destin, de opţiuni, de sacrificiu chiar.

Unii dintre noi aleg acest fel de a fi ca o palmă dată morţii.