ZIARISTUL E OM CA TOŢI OAMENII

Cred cu tărie acest lucru, deşi mulţi dintre confraţi încearcă să poarte un fel de robe virtuale, ca judecătorii, uitînd că dacă vrei să judeci îţi pierzi dreptul la subiectivism, ori presa este subiectivă. De aceea ţin acest blog lîngă articolele de presă, pentru a arăta că rămînem oameni, cu angoasele, slăbiciunile şi îndoielile noastre. Voi publica astăzi frangmente dintr-un manuscris al unei cărţi, una pe care nu ştiu dacă o voi tipări vreodată, deşi e gata de tipar, texte care spun ceva despre mine ca om, nu neapărat ca director de ziar.

CUM RĂSPUND CELOR CARE MĂ ÎNJURĂ

Pentru aceia dintre cititorii mei care nu ştiu cine este dl Marius Donoiu, trebuie să dau cîteva explicaţii si sper ca binefăcătorul meu să nu se supere din cauza presupunerii mele că nu l-ar cunoaşte toată lumea. Nu, stimaţi cititori, dl Donoiu nu este vreun doctor care să mă fi scăpat, prin priceperea sa, de o boală gravă. Nu este nici un prieten care, fiind eu la nevoie, să mă fi ajutat material sau sufleteşte. Nu este nici vreun duhovnic care să fi reuşit, prin înţelepciunea sa, să dea sens nou vieţii mele. Cum se face, atunci, că îi mulţumesc sincer domnului Marius Donoiu, dacă nu e nici unul dintre toţi aceştia? Ei bine, domnul la care mă refer este directorul săptămînalului „Ziarul de Argeş“ si, la fiecare şapte zile, scrie cîte ceva urît despre mine si despre ziarul meu. Face acest lucru de ani buni, cu o perseverentă al cărei sens profund nu l-am înţeles prea repede. Ba, pot spune că mi-a trebuit vreme îndelungată să pricep rostul fundamental pe care îl pot avea jignirile domnului coleg în viata mea. Pur si simplu nu priveam lucrurile profund, ci dimpotrivă, foarte banal si superficial. Iertare, domnule Donoiu! Pentru a înţelege cititorii mei în ce constă binele făcut de dl Donoiu, trebuie să fac cîteva mărturisiri. Sînt cîteva chestiuni destul de personale, unele chiar intime si nu le-as pune pe tapet dacă nu ar fi absolut necesar pentru buna înţelegere a problemei. Aşadar, trebuie să spun că în ce mă priveşte, după 16 ani de presă cotidiană, în care am fost mereu proprietar si director de ziar, aveam tendinţa să cred că sînt foarte important în societate, mult mai important decît alţii. Cred că si unor confraţi li se întîmplă, uneori, acelaşi fenomen de… inflaţie a eului. Mai ales cînd scrii zilnic cîte un articol, în care îţi dai cu părerea despre tot si despre nimic, poţi să dezvolţi un sindrom de îngîmfare. Acum, apare dl Donoiu, cu insultele sale. Mă tratează de imbecil, senil, oligofren. Bine îmi face! Nu există terapie mai bună pentru a înţelege că nu eşti buricul pămîntului decît să te insulte cineva foarte brutal. Efectul este miraculos. Dintr-o dată realizezi că, oricît ai fi de bun, nu eşti perfect, eşti chiar departe de asta. Mai există o apucătură a mea si anume aceea că citesc enorm. Cine s-a obişnuit să citească si să înveţe toată viata, să urmeze cursurile unor universităţi si să scrie cărţi, ajunge să se creadă înţeleptul înţelepţilor. Iarăşi apare, salvator pentru sufletul meu, dl Marius Donoiu. Mă descrie drept un ratat, un ignorant. Doamne ajută că face acest lucru, aducîndu-mă cu picioarele pe pămînt! După nopţi de citit si scris, crezi că pluteşti într-o lume a ideilor, că eşti un ales al sortii. Vine dl Donoiu, aruncă o oală de invective în creştetul meu si iată-mă ca nou. Ştiţi cum este? Ca atunci cînd, de atîta foc, se îmbîcseşte coşul. Vine cosarul si îl curăţă si soba poate să respire iar la temperaturi mari. Cel mai rău însă dintre obiceiurile mele este că, de obicei, mă simt foarte fericit. Îmi place viata, îmi place munca pe care o fac si mă gîndesc că sînt un norocos, mai ales că sînt, slavă Domnului, sănătos. Ce e rău, veţi întreba, în a te simţi bine? Nimic, însă si binele acesta trebuia să aibă o măsură. Cînd personajul dostoievskian Makar Devuskin zice despre sine „Sînt fericit, nespus de fericit, peste măsură de fericit“, înseamnă că a uitat ceva. Ce a uitat? Să se gîndească la cei bolnavi, la cei săraci, la cei aflaţi în război. Să se gîndească la copiii care mor, la oamenii lipsiţi de speranţa credinţei etc. Cînd ai în vedere toate aceste lucruri, nu mai poţi fi, ca Devuskin, peste măsură de fericit. Poţi fi fericit, dar nu si exaltat, nu si beat de fericire. Din această beţie de fericire mă zgîltîie, periodic, ca să mă trezesc, dl Marius Donoiu, arătîndu-mi că sînt un „expirat“, un „nemernic“ etc. Încă o dată, trebuie să îi mulţumesc pentru asta. Mai sînt cîteva chestiuni. De pildă, mă simt bine în preajma celor dragi mie. Îmi place să le spun acestora cuvinte frumoase, să-i asigur de dragostea mea. Este si aceasta o formă de egoism, cine ştie… Vine, atunci, dl Marius Donoiu si amestecă în ocările pe care le aruncă asupra mea, cîteva vorbe despre copilul meu si femeia mea. Îmi atrage astfel implicit atenţia că bucuria familială nu trebuie să fie exclusivistă. Si pentru aceasta îi mulţumesc acestui domn. Mă face cocoşat si îmi spun că n-am mai trecut de mult pe la sala de sport. Mă face alcoolic si mă gîndesc să mă las de fumat. Interesant este cînd, cuprins de o mînie mai mare decît cea a lui Luther cînd a aruncat călimara după diavol, mă consideră demn de focurile vesnice ale iadului. Cine mă consideră? Dl Donoiu! Si nu e rău ceea ce face, fiindcă îmi relevă astfel că merg rar la Liturghie, că am uitat de cînd n-am mai făcut o milostenie adevărată, nu din aceea de zece mii aruncati pe fereastra masinii. Bravo, dle Marius Donoiu, dacă nu eram contemporan cu domnia voastră, cine mi-ar mai fi făcut atît de pretioase observatii? Mă văd nevoit să mă opresc aici cu multumirile aduse dlui Marius Donoiu. Chiar dacă mă consideră chintesenta răului pe pămînt, asta nu mă împiedică să mă grăbesc să plec în week-end la munte. Plec tocmai împreună cu ultimele sale tinte gazetăresti, adică femeia si copilul. Sîntem tare bucurosi, chiar fericiti. Ponderat de fericiti, cum stă bine oamenilor normali. Vom lua cu noi niste muzică profundă, cărti minunate, filme exceptionale. Vom sta în jurul focului, vom bea o bere, vom rîde. Ne vom aduce, precis, aminte si de dl Marius Donoiu. Voi spune eu, la un moment dat (promit): – Cred că e un băiat bun, Marius Donoiu, am auzit că are o nevastă ca lumea si un băietel de vîrsta fetitei noastre. Păcat că îl macină o obsesie, poate a suferit în trecut, poate are nevoie de mai multă prietenie si întelegere… Chiar mă opresc aici, toată lumea e gata de plecare. Mă gîndesc ce să fac, la rîndul meu, pentru dl Donoiu. I-as da din cărtile mele, din filmele mele, din vinul meu si din pîinea mea. L-as găzdui în casa mea de vacantă. I-as spune care sînt cele mai frumoase locuri de pe pămînt si l-as îndemna să le viziteze si el. L-as împrieteni cu oamenii din jurul meu, oameni atît de buni si interesanti. L-as învăta să se bucure de viată, ca o răsplată pentru binele imens pe care mi-l face. Fiindcă eu stiu să pretuiesc chiar si înjurătura primită; ca terapie, desigur. Mi-e teamă însă că dl Marius Donoiu nu ar primi, din trufie, nici unul dintre darurile mele sincere. Ce mai poti face pentru un om aflat într-o asemenea profundă suferintă? Pot face, totusi, ceva, chiar împotriva vointei lui. Ce? Să mă rog pentru el, evident.

DE CE ÎNNEBUNESC DIRECTORII DE ZIARE ?

Toţi cei care conducem vreo publicaţie, mare sau mică, sîntem puţin ciudaţi. La unii nu se vede decît un fel de stare de surescitare, vorbesc tare, se enervează cît ai zice peşte, sînt gata să facă explozie ori de cîte ori ceva îi deranjează. La alţii, apar în curriculum treceri de la o gazetă la alta, un divorţ sau două, căsătorii cu parteneri mai tineri. Să nu ne uităm în grădina noastră argeşeană, pentru a nu deranja anumite sensibilităţi, dar de la Cristian Tudor Popescu la Marius Tucă, de la Turcescu la Cristoiu, de la Păunescu la Ioaniţoaia, toţi cei care au contribuit la naşterea şi dezvoltarea presei romîneşti de după revoluţie sînt, după expresia lui Karl Leonhardt, „personalităţi accentuate“. Sînt însă la fel şi directorii gazetelor de dinainte de comunism, dacă este să credem în veridicitatea unor personaje literare precum Gelu Ruscanu din „Jocul ielelor“ a lui Camil Petrescu sau Pahonţu din „Gorila“ lui Rebreanu. Pentru cei care nu au citit cartea lui Leonhardt, al cărei titlu complet este „Personalităţi accentuate în viaţă şi literatură“, poate trebuie să precizez că este vorba de acele tipuri de personalităţi normale care cuprind în nucleul lor germenii unei boli psihice. Boală pe care nu o fac niciodată, cu toate că, aproape zilnic, par pe punctul de a o face. De ce toţi (mă rog, aproape toţi) directorii de ziare par pe punctul de a deveni clienţii unui cabinet psihiatric? Fără pretenţia unui studiu ştiinţific, care poate că ar trebui făcut la un moment dat, voi încerca să explic acest fenomen. Desigur că sînt empiric şi, de ce nu, autobiografic. De multe ori, m-am surpins şi pe mine trăind stări paroxismice, cu toate că, în afara redacţiei, trec drept un individ calm, aproape flegmatic. Să vedem ce se întîmplă. Principalul factor destabilizator îl constituie excesul de informaţie. Există informaţia revoltătoare şi informaţia negativă. Cînd afli zilnic cum se fac şi se desfac jocurile în politică şi tot zilnic eşti obligat să înţelegi cîtă nedreptate şi hoţie guvernează societatea, după un deceniu, două, îţi vine să urli. Zilele trecute, am luat masa cu un important personaj politic de la Bucureşti. Am discutat, printre altele, scenariul preluării rafinăriei Petromidia de către Dinu Patriciu, preţul cu care rafinăria a fost cumpărată, modul cum a fost scutită de plata impozitelor şi taxelor, fondurile cu care s-a dezvoltat reţeaua de distribuţie şi maniera la care a fost vîndut Rompetrol pentru o sumă la fel de mare cît bugetul unei ţări ceva mai mici. Am mai vorbit despre apropiata vînzare către băieţii informaţi a hidrocentralelor, inclusiv a Porţilor de Fier, despre modul în care se gîndesc şi se pun în practică retrocedările de case, teren arabil, păduri, castele, obiecte de artă din patrimoniu naţional etc. Nu mai insist pe ceea ce am discutat, doar atît vă spun că am plecat de la acel prînz îngîndurat, interiorizat pînă la limita autismului. Seara, cînd un prieten mi-a făcut o vizită, mă întorceam mereu şi mereu, obsedant, la problemele discutate la amiază. Nu păream zdravăn, desigur… În asemenea momente, nu e greu să devii paranoic ori măcar pe aproape. Dacă este adevărat că încălzirea globală nu se datorează noxelor din atmosferă, ci golirii pungilor de petrol şi gaze naturale care izolează centrul pămîntului de scoarţa acestuia, dacă acest lucru se ştie şi nu se opreşte nimeni din exploatare, dacă se cunoaşte secretul energiei neconvenţionale ieftine dar nu e pus în practică, nu cumva o anumită elită se pregăteşte să ne părăsească la nevoie, ea sau urmaşii ei, migrînd pe o bază spaţială sau pe altă planetă, atunci cînd pămîntul va fi nelocuibil? Nu cumva cei din clasamentul Forbe s acţionează în aşa fel încît să ne sacrifice? În asemenea raţionamente se poate identifica un mare procent de delir. Dar cînd nu petreci o zi de la Dumnezeu fără să ingurgitezi astfel de informaţii, parcă nu e de mirare că îţi vine să şi delirezi, măcar un pic. Pe lîngă informaţia care te revoltă, se adaugă, asemenea unui nou strat nociv, informaţia pur negativă. Accidente, crime, suiciduri, divorţuri. Dacă eşti director de ziar, aproape că nu ai cum să te păstrezi aseptic într-un mediu atît de sîngeros şi violent. Cînd făceam tabloide, mi se întîmpla adeseori să mă trezesc fiindcă trăiam în vis, halucinant, evenimentele de la prima pagină. Un al doilea spot de cauze vine de la întîlnirile zilnice cu prostia şi impostura. Poate ştiţi şi eu vă spun deja un truism dar în marea lor majoriate oamenii politici de astăzi din Romînia sînt pe cît de proşti, pe atît de răi şi pe cît de răi pe atît de impostori. Mă grăbesc să adaug că există şi excepţii, dar revin spunînd că, de obicei, de la o conferinţă de presă ieşi bulversat, turmentat sau cum vreţi să mai spun, văzînd cîtă sărăcie de idei, cîtă fanfaronadă, cîtă agresivitate zace în aceşti oameni care se consideră păstrătorii idealurilor noastre, aleşi ai neamului şi ai sorţii. În marea lor majoritate nu au citit nimic în viaţă, nu-şi fac nici o problemă în afară de aceea a ascensiunii în propriul partid şi nu au altă dorinţă decît aceea de a apărea pe pagina întîi. Şi, cu toate că aşa sînt, cu ei trebuie să… defilezi. Vine, apoi, pleiada proaspeţilor milionari şi multimilionari în euro. Puţini sînt cei care au avut vreo idee, majoritatea au ştiut să speculeze vidul legislativ şi să îşi dezvolte un sistem de relaţii pe bază de şpagă. Cu toate astea, te întîlneşti cu ei şi schimbi idei. Ce să faci, să te închizi în redacţie sau, şi mai rău, în casă? Ultimii dar nu cei din urmă vin, la scara prostiei, o mare parte din oamenii cu care lucrezi. Am spus de mai multe ori că a fi ziarist nu presupune, cel puţin în presa de pe aici, nici un efort. Scriu pe teme politice redactori care n-au auzit nici de Campanella, nici de Keynes, nici de Sachs, nici de nimeni, iar despre Marx cred că este un infractor şi cu asta, basta. Scriu pe teme politice redactori care n-au habar cînd s-a născut parlamentarismul, ce e liberalismul, ce e social-democraţia, cine sînt ăia Platon, Thomas More, John Locke sau Raymond Aron. Dacă le spui că ar trebui să ştie, se uită la tine de parcă îi înjuri de mamă. Mă întreba cineva cum îmi explic invectivele care mi se adresează pe blog. Mi le explic şi prin faptul că le-am spus unora că sînt proşti şi că ar trebui să pună mîna pe carte, pînă nu e prea tîrziu. Dar, cum e turcul, şi pistolul! La asemenea clasă politică, asemenea jurnalişti. Îmi permit o scurtă digresiune pentru a zice că nu e de mirare că jurnaliştii şi politicienii seamănă la capitolul ignoranţă. Dacă apare vreun politician mai profund, care ar avea ce spune, nu ar fi citat la pagina întîi. Iar ziariştii care scriu cît de cît mai cu miez, mai elaborat, nu sînt citiţi, nu sînt temuţi, nu sînt băgaţi în seamă. Sistemul politico-mediatic creează şi întreţine mediocritatea. O mediocritate care te poate scoate din sărite, dacă eşti director de ziar, de mai multe ori pe zi. De atîtea ori pe zi, încît, încetul cu încetul, rămîi chiar puţin… sărit. Sînt şi alţi mulţi factori care induc o stare de stres paroxismală. Ziarele au periodicitatea lor care nu poate fi ignorată. Ai sau nu ai chef, idei, putere, eşti sau nu fericit, lămurit, împăcat cu tine însuţi, nu contează, articolul trebuie scris, ediţia trebuie să apară. Numai cine trece prin asemenea situaţii poate înţelege despre ce este vorba; oricît de ampatici ar fi alţii, oricît de binevoitori sau apropiaţi, nu pot pricepe starea de spirit la care mă refer. De obicei, pentru a nu se decredibiliza, directorii din presa scrisă evită să vorbească despre ei înşişi din acest unghi. Păcat, fiindcă dacă eşti gazetar şi pretinzi că spui adevărul, nu trebuie să minţi, nici măcar prin omisiune. Adevărul este că ăştia sîntem, nişte inşi de multe ori hiperlucizi, permanent indignaţi, mai întotdeauna obosiţi. În plus, unii dintre noi ajung să creadă că viaţa este un articol, iar oamenii sînt nişte cititori. Acesta este ultimul stadiu al nebuniei despre care vorbeam. Cine îl depăşeşte, e deja bolnav.

DECÎT PUŢINĂ CULTURĂ, MAI BINE DELOC

Am observat, în diverse împrejurări, că oamenii foarte culţi sau cei care nu au citit nici o carte în viaţa lor se comportă normal, nu sînt invidioşi ori agresivi, pot avea sentimente pozitive faţă de semeni, manifestă generozitate. Nu cred că jigodiile, infractorii, perverşii fac parte din vreuna dintre cele două tipologii. Desigur, voi admite că excepţiile confirmă regula. Categoria umană cea mai josnică o formează însă semidocţii, cei care nu au nici o matrice culturală ţărănească nealterată, nici o cultură superioară de tip universitar. Voi încerca, bazîndu-mă pe o experienţă personală, să creionez tipul de om semidoct la care vreau să mă refer. Am întîlnit un tip care lucra în presă şi care, cu un aer degajat, ne-a anunţat pe cei care ne aflam la un moment dat în preajma lui că el cînd termină ziua de muncă şi se duce acasă citeşte Kant. Întrebîndu-l, cu un fel de mirare jucată, ce cărţi ale lui Kant au mai apărut prin librării, omul a spus ceva despre „Critica ideilor pure“. Mi-am dat seama că am de a face cu un farseur, mai ales că „jurnalistul“ ieşise cu un an în urmă pe porţile penitenciarului de la Colibaşi. Culmea culmilor este că parada lui culturală reuşise se impresioneze pe cineva din moment ce „kantianul“ nostru deţinea, în acel moment,o funcţie de redactor-şef adjunct. Fiindcă cine se aseamănă se adună, individul respectiv era însoţit de un altul care pretindea că în orele sale libere adoră să citească Hegel. Ce anume din Hegel? Păi… “Fenomenologia universului“. Desigur că abia îţi puteai ascunde zîmbetul în faţa unei asemenea gogomănii. Aproape ruşinat, i-am spus preopinentului că Hegel nu a scris niciodată o asemenea carte. – Nu o şti tu, mi-a răspuns, se vede că nu citeşti Hegel. M-am uitat de jur împrejur (eram la o masă protocolară de după tăierea unei panglici) sperînd să găsesc ajutor. Toată lumea se uita cu compasiune la mine, fiindcă insul reuşise să îi convingă pe toţi că este cel mai mare pasionat de Hegel din întreaga noastră urbe. Într-o altă situaţie, un bărbat interiorizat care, culmea, trăieşte tot din scris, a anunţat pe toată lumea că a terminat de aprofundat Lao Tze. Ştia bine şi cartea – „Dao de tzin“. Fericit că îl ascult (adevărul este că m-am bucurat să văd că un coleg citeşte o carte din care eu parcursesem doar fragmente, la seminarul de istorie a filosofiei al lui Georghe Vlăduţescu) filosoful de restaurant a marşat pe aceeaşi linie, însă s-a dovedit a fi doar un… urechist. Vorbea despre filosofi după ureche şi, dacă îşi permitea cineva să îl contrazică (ţin minte că n-am mai suportat să aud cum îi stîlceşte numele lui Diogene Laertios) devenea imediat insolent şi de o agresivitate aproape fizică. Din speţa semidocţilor fac parte şi posesorii de teorii economice şi sociale ad-hoc, dispuşi, la orice oră, să îţi vorbească despre soluţiile lor în domeniu. Aceştia pornesc de la Biblie şi apoi improvizează, trecînd puţin prin Marx şi prin… Ion Cristoiu, pe care îl urmăresc la televizor. De obicei, indivizii de acest gen au contul gras, motiv pentru care posedă obişnuinţa de a se simţi permanent ascultaţi şi aprobaţi. Subalternii, partenerii de afaceri nu au altă soluţie decît să asculte şi să dea din cap a aprobare. După ani şi ani de asemenea tratament, respectivii nu mai dau doi bani decît pe teoriile lor personale, restul cărţilor, gînditorilor, interlocutorilor părîndu-li-se apă de ploaie. Genurile ori tipologiile despre care am amintit aici mă oripilează. Sînt ca nişte fete bătrîne care cred că se află încă în floarea vîrstei. Felul lor de a vorbi este afectat, au o mimică şi o gestică false. Ceea ce este însă cel mai grav este că oamenii de acest fel nu se îndoiesc de nimic şi mai ales de ceea ce le iese lor pe gură. Cred foarte mult în definiţia intelectualului ca om care se îndoieşte, care are dubii şi nelinişti. Cred mult în oamenii care se bucură pentru fiecare strop de certitudine, pentru fiecare concluzie timidă şi oricînd susceptibilă de a fi pusă la încercare. Cultura serios şi continuu asimilată îi face pe semenii noştri vulnerabili. Aceasta este o altă ipoteză pe care v-o propun spre discuţie. Este vorba de o vulnerabilitate în faţa mitocăniei, a bogăţiei afişate, a vorbei ţipate. Clasicii literaturii nu te înarmează cu replici în faţa mîrlanului, iar muzica de bună calitate nu îţi pregăteşte sufletul pentru a riposta micului burghez virusat de kitsch-uri. Îndrăznesc să spun că şi în planul sentimentelor şi al comunicării cultura de bună calitate frăgezeşte periculos fiinţa umană în această epocă a informaţiei primite de-a gata şi asimilate fără să fie mestecată. Mult mai utile în contemporaneitate mi se par internetul decît literatura, spectacolele rock decît muzica clasică, comportamentul de discotecă decît bunele maniere clasice. Nu că toate aceste relate ar fi opozabile, dar cred cu tărie că un tînăr care într-adevăr citeşte Balzac are toate şansele să fie marginalizat în gaşcă. Gaşca este, în acest moment, făcătorul de legi şi ierarhii axiologice. Şi la ce bun Balzac, dacă gaşca nu te acceptă? Apropo de gaşcă, vreau să povestesc un episod care îmi revine foarte des în minte. Am predat discipline legate de comunicare la trei universităţi, una fiind din Bucureşti. La un examen scris, mă plimbam printre bănci, cum este obiceiul profesorilor (nu mă consider însă profesor, ci doar practician) şi ce văd, aruncîndu-mi privirea pe o lucrare? Văd că studentul scrisese Balzak. Am început să rîd şi am spus întregului amfiteatru că aşa ceva nu îmi mai fusese dat să văd. Peste cîteva minute, trecînd iarăşi printre bănci, am observat că mulţi studenţi scriseseră Balzak, însă în urma observaţiilor mele şterseseră şi schimbaseră în Balzaq. Rareori m-am simţit mai dezamăgit. Oamenii care se află la limita alfabetizării şi cei foarte culţi sînt, în general, credincioşi. Cei naivi precum copiii şi cei care au ajuns să aprofundeze cărţile fundamentale nu au putut să nu ajungă, pe căi diferite, la Dumnezeu. Dimpotrivă, semidoctul ajuns la maturitate rămîne ateu convins, nu ştiu din ce pricină. Aş vrea să înţeleg de ce sfertodocţii îl resping pe Dumnezeu chiar şi atunci cînd se apropie de bătrîneţe. Nu ştiu de ce, însă constat acest fapt. De aceea cred că semidoctul e permanent ispitit de diavol să se creadă superior semenilor săi şi să le sublinieze, fără urmă de îndoială, ideile şi teoriile sale. Cel ce se apropie de starea de analfabetism precum şi cel ce urcă spre culmile cunoaşterii ştiu ce înseamnă toleranţa. Ei se socotesc permanent supuşi ispitei şi greşelii, semn că nu uită că sînt oameni. Semidoctul se iubeşte atît de mult pe sine, este atît de narcisist încît nu mai are nevoie de divinitate, îşi este lui însuşi arhisuficient pentru a explica tot, a sfărma toate corolele de lumini, a bagateliza orice miracol şi a seculariza întreaga sacralitate a lumii. Jean Piaget a demonstrat că naşterea inteligenţei la copil se poate explica prin structuralism. Structurile sînt fructele altor structuri şi rădăcini pentru altele. Cel care porneşte pe drumul asimilărilor culturale este semidoct doar dacă se opreşte, dacă spune că ştie suficient, dacă ajunge ca concluzia că a atins limanul. Cel care nu ştie multe dar ştie că nu ştie şi vrea permanent să ştie este salvat şi, în consecinţă, incompatibil cu mitocănia. După criminal, violator şi hoţ, semidoctul mi se pare a se aşeza pe linia infractorilor.

SCULAŢI, VOI, OROPSIŢI AI CĂRŢII !

Romînia se deosebeşte de ţările civilizate şi prin gradul redus în care intelectualitatea influenţează viaţa publică. Încă din zilele revoluţiei, prim-planul a fost ocupat de oportunişti şi semidocţi, deoarece în momente atît de tulburi doar asemenea specimene puteau fi performante. Ar fi de discutat, dar asta altădată, în ce măsură pescuitorii în ape tulburi şi-au creat mediul acvatic potrivit. Cert este că revoluţia romînă a fost, probabil, revoluţia cu cea mai mică concentrare de intelectuali dintre toate revoluţiile din istorie. Putem citi articolele lui Marat, polemica materialismului cu empiriocriticismul purtată de Lenin (ce roman filosofico-poliţist în care detectivul Ulianov îl demască pe criminalul idealist Mach!) cuvîntările lui Che Guevara, operele politice ale lui Adam Micnich sau Havel, pentru a ne da seama că, la noi, nu putem găsi nimic asemănător. Revoluţia de la 1848 a fost infinit mai intelectuală decît cea de la 1989, aceasta din urmă neputîndu-se compara, din acest punct de vedere, surprinzător decît cu revoluţia muncitorească orchestrată de la Moscova. Paradoxal, dar au fost la fel de mulţi proşti în mişcările revoluţionare de la 1945/46 cît au fost şi în cele din 1989/90. Ce s-a întîmplat în primul caz ştim, iar acum începem să simţim pe pielea noastră şi urmările concentraţiei de incultură din ultima noastră „revoluţie“. Cert este că în Romînia zilelor noastre s-a creat şi se întreţine moda neimplicării intelectualilor în chestiunile politice şi sociale, în aşa fel încît ţara în ansamblu şi comunităţile ei să fie conduse de oameni cărora nu le-a plăcut prea mult cartea, excepţiile nefăcînd decît să confirme regula. Nu aş vrea să discut aici, fiind prea vastă şi necesitînd o abordare separată, chestiunea aşa-zisei societăţi civile de la noi, una care a dat şi ea (urmînd exemplul liderilor „revoluţiei“) un fel de lovitură de stat în republica intelectualilor, autointitulîndu-se şi auto-impunîndu-se la puterea cuvîntului şi a ideilor. Aşa cum liderii politici şi ei vieţii economice au ieşit singuri în frunte, ca păduchii, cum se spune, nefiind rezultaţi dintr-un proces democratic consistent şi cu o oarecare durată, liderii aşa-zisei societăţi civile au ocupat şi ei un spaţiu vacant numai prin propria lor voinţă, nefiind legitimaţi de nimeni şi de nimic. Pentru a fi cît de cît eficient, acest articol trebuie localizat spaţio-temporar în zilele noastre şi în judeţul nostru. Vă rog să remarcaţi că în elita politică şi administrativă nu s-a strecurat nici un intelectual pursînge, că nici măcar la nivelul Consiliul Judeţean sau al consiliilor locale din oraşele importante nu există scriitori, artişti, mari profesori cu o contribuţie însemnată în domeniul lor, nu există, cu un cuvînt, intelectuali ( în sensul restrîns al termenului). Privind în jur, observăm că intelectualul argeşean este exclus de la masa puterii şi totodată se autoexclude din pudoare, dintr-un complex de vinovăţie tragică sau, pur şi simplu, din dispreţ faţă de managementul schimbării. Intelectualul argeşean trăieşte cu un fel de satisfacţie perversă condiţia de sponsorizat, cu toate conotaţiile negative pe care i se acordă elitele politice, administrative şi economice. Un loc aparte în această discuţie ar trebui să îl păstrez pentru uniunile de creaţie, cele ale artiştilor plastici şi scriitorilor, însă mă tem că şi în acest caz ar fi nevoie de o dezbatere separată şi particularizatoare. Fiindcă textul de faţă nu este un eseu, ci un simplu articol de ziar, îmi permit să spun că uniunile de creaţie sînt nule din punct de vedere al implicării politice şi comunitare, preferîndu-se condiţia de ghetou întemeiată pe o ideologie (poate mai mult o psihologie) a resentimentului potrivit căreia dacă ei nu ne vor, nici noi nu îi vrem, motiv pentru care ei nu ne vor vrea o dată în plus etc. etc. Parafrazînd celebrul imn al anarhisto-comunist, îmi vine să strig: sculaţi, voi, oropsiţi ai cărţii! Versurile următoare se potrivesc de minune, fără să facem mari modificări. Versiunea originară, în limba franceză, scrisă de Eugene Pottier se potriveşte chiar fără să schimbăm o iotă, drept pentru care, mai mult din amuzament, aş cita aici prima strofă: „Debout, les damnés de la terre, Debout, les forçats de la faim, La raison tonne en son cratère, C’est l’éruption de la fin. Du passé faisons table rase, Foules, esclaves, debout, debout! Le monde va changer de base, Nous ne sommes rien, soyons tout!” Nebunii şi sclavii sînt nebunii şi sclavii cărţilor şi ai scrisului, chiar şi unii dintre nebunii presei. Sculaţi, voi, oropsiţi ai cărţii şi veţi vedea că veţi fi luaţi în seamă cît aţi bate din palme, veţi vede că veţi intra în joc de la egal la egal cu cei care acum vă menţin, dispreţuitor, la nivelul condiţiei de sponsorizaţi din milă! Spuneam că acest text nu este un eseu, ci un simplu articol, care vrea să cuprindă şi nişte sugestii pragmatice. Presa argeşeană este avidă de articole de opinie şi cele mai multe redacţii nu ar refuza niciunui intelectual o rubrică de atitudine. Numai că în afară de jurnaliştii profesionişti care au rubrici la gazete (aşa-numiţii editorialişti) şi în afară de apariţiile sporadice în presa cotidiană ale lui Radu Baltazar (fostul senator este, să fim atenţi, cu spirit rafinat) nici un mare profesor, scriitor, artist plastic, muzician sau actor, nici un om al cărţii nu se implică în chestiuni care ţin de comunitatea argeşeană. Nimeni nu spune nimic despre modul în care se cheltuiesc banii publici, despre hotărîrile consiliilor judeţean şi locale, despre apariţiile în public ale oamenilor politici, despre prestaţia filialelor judeţene ale partidelor, despre maxi-taxi, despre serviciile medicale, despre învăţămînt etc. Este incredibil, dar în afară de şase-şapte oameni care trăiesc din scrisul la gazetă, nimeni altcineva din societatea civilă nu are nimic de spus în acest Piteşti şi în acest judeţ. Închipuiţi-vă ce ar însemna dacă nu un condei, ci douăzeci sau treizeci ar apărea în presă şi ar comenta toate aspectele menţionate mai sus şi multe altele. Dintr-o dată, intelectualitatea ar fi o forţă. M-am gîndit cum să fac şi să catalizez lumea intelectualilor autentici pentru a o determina să se implice. Împreună cu prietenii Mircea Bîrsilă, Aurel Sibiceanu şi Marilena Lică, la care s-au alăturat alţi cîţiva intelectuali de marcă, am încercat, pe cînd eram directorul cotidianului „Societatea argeşeană“, să iniţiez un fel de grup de atitudine civică. Datorită faptului că eu am scris cîţiva ani în presa comunistă şi, în plus, fiindcă am inventat, într-un fel, tabloidul în acest judeţ, m-am gîndit că nu e deloc nimerit să conduc eu un asemenea grup, ci doar să îl lansez pe piaţă şi să mă retrag. L-am lansat, m-am retras, însă nimeni nu a dus ideea mai departe. În acele zile în care această primă formă de coagulare a societăţii civile argeşene şi-a făcut simţită prezenţa în comunitate, foarte mulţi politicieni argeşeni s-au interesat de felul în care merg lucrurile, conştienţi fiind că intelectualii sînt credibili, ştiu să fie persuasivi şi, ca atare, pot să joace un rol important în alegeri. Cum grupul s-a destrămat, probabil că politicienii respectivi şi-au rîs în barbă, bucuroşi că au scăpat de o structură care i-ar fi dominat intelectual şi pe care nu ar fi putut-o controla prea uşor. Nu cred că este cazul să fiu didactic şi să trag concluziile din această întîmplare. De la o vreme, „Viitorul Argeşului“, prin ediţia sa electronică interactivă, lasă impresia că ar putea fi un topos în care să germineze societatea civilă argeşeană. Fiind proprietarul şi editorul ziarului, ştiu că nu îmi stă bine să mă erijez în creatorul sau fermentul acestei societăţi civile, mai ales că în publicaţia mea apar şi rubrici de atitudine şi de pamflet destul de dure. Mă gîndesc însă că ar fi nimerit ca pe forumurile deschise aici să fie abordate, în mod serios, o serie de chestiuni de importanţă comunitară majoră, de genul celor despre care am vorbit mai sus. Sînt delicioase schimburile de replici între membrii ad-hoc ai forumurilor „Viitorului“, dar ele stau sub semnul calofiliei, al florilor de spirit şi al gratuităţii. I-aş ruga pe forumişti ca măcar o dată pe săptămînă, după ce s-au săturat de joacă, să încerce să formuleze un punct de vedere cu privire la o chestiune comunitară, concretă, de actualitate. Vă asigur că liderii politici judeţeni primesc o sinteză a presei locale şi, dacă forumiştii vor începe, în timp, să facă ce i-am rugat, lucrarea lor va fi cuprinsă în respectivele sinteze. Intelectualii argeşeni sînt marginalizaţi. Presa nu îi tratează ca pe nişte VIP-uri, instituţiile nu îi invită la momentele lor festive, politicienii nu stau de vorbă cu ei, televiziunile nu îi caută pentru e le lua un punct de vedere. Intelectualii argeşeni sînt, din perspectiva celor care deţin puterea în acest judeţ, nişte paria care trebuie să rămînă în casta lor. E cutremurător să vezi că în Piteşti şi în judeţ se iau decizii democratice la care oamenii cărţilor nu participă. Nu participă, dar se plîng, în medii informale, că lucrurile merg prost. Desigur că merg prost. Nu avem o tradiţie pe canava catolică a grupurilor de implicare socială. Sîntem o ţară ortodoxă în care obişnuinţa coagulării civile lipseşte aproape cu desăvîrşire. Este una dintre cauzele principale pentru care ţara a ajuns să fie diriguită de semidocţi cupizi care, vorba regretatului Paler, nu au conştiinţă, au doar buzunare. Această realitate trebuie schimbată, încetul cu încetul, fără utopii dar şi fără fatalisme. Asta am vrut să spun. Sculaţi, voi, oropsiţi ai cărţii!

DACĂ CITESC PENTRU A UITA ?

Întrebarea din titlu mi-a apărut în minte într-o zi a anului trecut şi m-a îngrijorat. Nu ştiu dacă v-aţi gîndit vreodată că nici lectura în exces nu este bună, fiindcă ne ia din timpul pe care trebuie să ni-l consacrăm nouă înşine. Greu de spus cît trebuie şi ce trebuie să citeşti într-o viaţă care e finită. Dacă în Rai ni s-ar promite cărţi bune, poate unii dintre noi ne-am strădui şi mai mult să-l merităm. Iată cîteva pagini din jurnalul de anul trecut în care apar aceste idei. Sîmbătă, 4 martie 2006. Lucrez, toată ziua. Vorbesc cu P. de cîteva ori. Scriu pentru “Viitorul”. Încerc să fac efort, să fiu răbdător. Seara, mă sună E. şi sînt bucuros pentru asta. Adorm tîrziu, dup ce termin cartea lui Jean Delumeau “În aşteptarea zorilor”, subintitulată “Despre creştinismul de mîine”. Excepţională. Voi scrie despre ea în ziar. Pornind de la protestul lui Delumeau împotriva doctrinei păcatului originar. Întrebarea care se pune este următoarea: putem să ne închipuim ameliorarea condiţiei umane în sensul încetării morţii copiilor, a morţilor stupide, a nedreptăţilor flagrante fără să înţelegem imediat că dispariţia răului ar duce la stricarea întregului angrenaj. Faptul că mai binele este duşmanul binelui este valabil la nivel individual, dar este decisiv la nivelul umanităţii. Petre m-a sunat să-mi spună că au apărut două cronici despre cărţile mele de versuri într-un volum de un anume Paul Aretzu. Evident că mă bucur, dar tema discuţiei este alta. Îi spun că trebuie să fim atenţi în următorii zece ani. Chiar dacă am optat pentru presă, bătrîneţea nu trebuie să ne prindă săraci, fiindcă dorinţele şi idealurile vor fi cam aceleaşi şi peste un deceniu. Joi, 9 martie. Bun autocontrol, concentrare maximă. C. vrea să îi dau cîteva sute de milioane. Un complexat. Va urma un proces, poate. Citesc excepţionala carte a lui Capek “Istorii apocrife”. Îmi iubesc fetele, îmi iubesc prietenii, îmi iubesc munca. Luni, 13 martie. Nu poţi fi fericit fără să fii modest. Modest, nu umil, nu resemnat. Problema este că în presa acestor ani nu puteai rămîne cu uşurinţă modest, trebuia să bravezi tot timpul, să fii permanent excitat de tine însuţi. A trecut, cel puţin pentru mine, această fază. Şi chiar dacă ar părea tîrziu, vreau să mă împrietenesc cu modestia, acea modestie care te învaţă să lupţi şi să te bucuri de cel mai mărunt dar. Modestia mai ales în plan intelectual te ajută să acumulezi, să armonizezi, să progresezi. Dă-o dracului de isterie, cred că se poate face spectacol de presă şi echilibrat! (Vezi ce frică îţi e?). Lucrez şase ore ascultînd muzică (Ceaikovski dirijat de Celibidache). Citesc un roman al lui Pascal Bruckner: “Oare care dintre noi l-a inventat pe celălalt”. Vineri, 17 martie. Din ce în ce mai dispus să renunţ la hedonismul intelectual care m-a caracterizat toată viaţa şi care mi-a făcut atîta rău. Am citit cu plăcere ceea ce nu-mi era necesar şi cu neplăcere ceea ce îmi era necesar. La fel în ceea ce priveşte întîlnirile, scrisul. Imediat ce un lucru se prefigura ca fiind lucrativ, nu mai aveam nici plăcere şi tratam problema superficial. Serios că se schimbă stilul. Mai ales că am reuşit, slavă Domnului, să nu mai beau decît la finele săptămînii. Despre cartea lui Bruckner. Excelentă. Gabriel şi Luc sînt doi prieteni, pianişti care au cîntat ani de zile concerte pentru patru mîini. Ajuns amîndoi bătrîni, semirataţi, cu burtă, renunţă amîndoi la idealurile tinereţii şi, desigur, la prietenie. Cauza? Modul în care bărbatul, în general, priveşte femeia, ca obiect sexual. Lipsa de spiritualitate a bărbatului în raport cu femeia îl pierde, îi pierde sufletul, trupul, cariera, tot. B. pare a spune că nu contează tipologia în care se încarnează bărbatul, fiindcă există acelaşi model de dispreţuire a femeii. Marţi, 4 aprilie. Mai trebuie ca de acum, cînd am ziarul meu, să schimb tot ce a fost mai rău, să devin, în sfîrşit, perfect responsabil. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să ajung aici luîndu-mă din cea mai neagră depresie din viaţă şi din cea mai perfectă sărăcie şi lipsă de perspectivă. Sîmbătă/ Duminică 22/23 aprilie. Hristos a înviat! Am fost la biserică. M-am rugat pentru sănătate şi perfecţionare morală. Am făcut al patrulea cotidian, “Viitorul”. Sînt fericit şi echilibrat. Nu mai am acea disperare bolnavă. Cînd iubeşti, nu eşti niciodată singur. Duminică, 23 aprilie. Sfintele Paşte şi Sf. Gheorghe. A fost prima zi în care Em. a rămas cu mine în vreme ce lucram. S-a purtat pătrunsă de această premieră. Am fost fericit. Apoi, am mîncat împreună, după-amiază am fost în vizită la Mircea, seara am scris, am văzut un film, am citit. Normalitatea mă cotropeşte. Marţi, 9 mai. Practic, nu lucrez la nimic, lucrez cu mine însumi, ceea ce face ca totul să iasă bine. Azi: Ziar bun. Analiză financiară optimistă. Întîlnire plăcută cu EM şi Mircea la Librărie. Vizită la familia L., cu care am băut o bere afară, prima seară pe terasă din acest an. Cronică la „Veşnicia de zi cu zi“ a P.S. Calinic. Joi, 15 iunie. Încep să scriu la „Capcană pentru Dumnezeu“. Cine ştie cînd o voi termina, ţinînd seama de sutele de pagini pe an pe care le scriu pentru ziar… . Mîine, plec la „Valea cu Peşti“. Revăd, înainte de culcare, „Poştaşul sună întotdeauna de două ori“, cu Lana Turner şi John Garfield. Vineri, 16 iunie. Valea cu Peşti. Em spune: „Nu ştiam că lumea e aşa de frumoasă“. Stăm două zile. Vineri, 23 iunie. La Boteni, cu corturile. Em este prima oară cu cortul. Îi place mult, e în formă. Ne străduim să spună „mlaştină“. Zice „blaştină“. Citesc „Viaţa lui Mohamed“ de americanul din secolul XIX Washington Irving şi „Noua toleranţă“ de Josh McDowell şi Bob Hostetler, cu o temă faţă de care am o pasiune fierbinte: ierarhia valorilor. Duminică, 2 iulie. Am petrecut patru nopţi şi trei zile la „2 Mai“ (Em numără întotdeauna, încă de la plecarea într-o călătorie, zilele şi nopţile). Este drumul nostru ritual prin care împărţim viaţa în perioade mai scurte – şi deci mai multe – decît anii. În ultimii 15 ani am fost de 50 de ori. Este ca şi cum o vîrstă de 75 de ani ar deveni una de 250 de ani. Trucuri de-ale mele. EM a fotografiat furtuna, cea mai mare pe care am văzut-o pînă acum. Are talent, din fotografiile ei înţelegi că nu eşti niciodată destul de atent la „frumuseţea lumii văzute“. „2 Mai“ rămîne pentru mine un fel de Santiago de Compostella. Revelaţia acestei a cincizecea călătorii acolo a fost că probabil mi-am irosit 20% din viaţă din cauza genitorilor, 40% din pricina mea, iar restul de 40% s-a salvat ca prin minune. Nu e rău. Mă duc în vizită de lucru la maestrul M.G. şi îi prezint, dintr-o răsuflare, planul „Capcanei“. Pare emoţionat şi sincer. Îi spun ceea ce cred şi anume că ar putea să fie un mare succes. Seara, primesc un telefon care mi se pare sumbru şi sînt poftit degrabă la o întîlnire. Alerg, cu presimţiri sumbre în suflet dar, ce să vezi, R. mă aştepta cu masa pusă şi într-o dispoziţie de luptă cu duşmanii confuzi. Mare om, R.! Cu atît mai mare cu cît se autoironizează permanent, ca să-l scape printre degete îngerul trufaş. Termin de citit „Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu“, cu supratitlul „Chipuri ale răului în lumea de azi“. Llosa zice: „Uneori, geniul ajunge la noi printr-o fiinţă demnă de dispreţ, chiar josnică, şi uneori, oameni minunaţi, care merită să intre în Rai, sînt foarte proşti scriitori, ale căror cărţi ne cad din mînă, ne omoară de plictiseală“. Mai zice: „Democraţia nu are cum să-i seducă pe intelectuali“. Ca de fiecare dată cînd sînt în formă, plec noaptea la „Librăria Mea“ şi cumpăr cărţi şi filme. Iată lista: Cărţi: Mircea Eliade: „Jurnalul portughez şi alte scrieri“ (2 vol.); Stephen W. Hawing: „Visul lui Einstein şi alte eseuri“ (îmi place să îl citesc pe fizicianul paralizat fiindcă modelele lui cosmologice îl implică permanent pe Dumnezeu); Luigi Giussani: Riscul educativ. Cînd le va veni rîndul şi acestor cărţi, Jurnalul va şti cîte ceva. Filme: „Ana Karenina“ cu Greta Garbo, „Regina Cristina“, tot cu Garbo şi „Înainte de răsărit“ cu Ethan Hawke şi Julie Delpy (am deja în colecţie partea a doua, adică „Înainte de apus“). Marţi, 4 iulie 2006. Întotdeauna duşmanii autentici, cei care mă urăsc fără să mă fi întîlnit, fără să mă cunoască (cei care mă urăsc ştiindu-mă au măcar o întemeiere epistemică) mă fac să progresez în viaţă. Iată-i, de pildă, pe D. şi B. Din cauza lor lucrez acum într-un spaţiu potrivit spiritului ziarului meu. N-ar trebui să le mulţumesc? Ce ciudaţi par cei normali, în schimb cei normali par întotdeauna ciudaţi. Semifinala Germania- Italia. O vedem, într-o atmosferă bucolică, eu, Col. şi Cost. Îi spun lui Col. că dacă vrea să nu dea bani la doctor, trebuie să ţină jurnal. Cele mai bune idei sînt întotdeauna respinse cu entuziasmul normalităţii. Miercuri, 5 iulie 2006 . La „Librăria Mea“, o mînă de intelectuali care trec mai mereu pe aici au venit la o întîlnire cu Mihail Şora şi Solomon Marcus. M-am dus şi eu. Invitaţii au fost de bun simţ, au încercat să filosofeze cît mai aproape de pămînt. Totuşi, după o oră şi jumătate, am simţit că mă plictisesc. Şi m-am simţit culpabil pentru asta, fiindcă, în fond, oamenii erau agreabili, spuneau chestii inteligente. Iată un posibil răspuns pentru plictiseala mea. Este posibil să nu mai suport filosofia care nu îşi pune problema lui Dumnezeu. Măcar să Îl nege şi tot e mai bine decît să Îl ignore. Văd semifinala Franţa-Portugalia cu Cumătrul. Se termină 1-0 şi Şcolari mă dezamăgeşte. Hotărîm să hotărîm în care week-end să facem o tabără de corturi la cascada de la V. Joi, 6 iulie 2006. Mircea cel Bun a devenit profesor universitar. Sărbătorim evenimentul la Cornu, cu EM şi prieteni de-ai lui Mircea. El e copleşit de eveniment. Firesc, e o garanţie că destinul său nu are cum rămîne neîmplinit. Mă sună R., într-un acces de furie copilărească. Nu-i convine ceva la ziar şi ne certăm cu sinceritate vreo oră, apoi ne retragem armatele, fiecare, timp de încă o oră. Îi spun că uneori e taliban, ceea ce sună clar a reproş, cu toate că eu însumi nu ştiu cum ar putea cineva să nu fie, logic, cînd iubeşte Ceva atît de preţios, taliban. Vineri, 7 iulie 2006. Zi excelentă. Muncesc pentru ziar şi totul merge ca pe roate. Ducîndu-mă să-mi cumpăr nişte reviste de la locul ştiut, într-un acces de căldură sufletească, intru la „Societatea Argeşeană“. E pentru prima oară de cînd am demisionat. Numai zîmbete, lumea, mai ales Dani Barbu, încearcă să se poarte frumos. Vine însă C., care face o adevărată criză, zicînd că gata, m-am ratat, s-a isprăvit cu mine. Foarte formal, îmi mai zice că astfel îmi oferă un feed-back, ajutîndu-mă să mă obiectivez. OK! Îi ofer şi eu cîteva feed-back-uri, de ce nu, îi vorbesc niţel despre ratarea sa fundamentală, pe toate planurile. Creşte o pisică, nu se iubeşte decît pe sine şi n-a scris, niciodată, nimic memorabil. Mila de C., care se îngălbenise de ură, m-a copleşit ca o transpiraţie. Mă sună din nou R. Suferă. Îi spun că nu mai vreau să fie atacat din cauza mea şi îi sugerez să îşi retragă ambasada. Răsuflă uşurat. R. e şi el om. Duminică, 9 iulie, 2006. Dumnezeule bun, lasă-ne pe cît mai mulţi să ajungem la Tine! Am uitat să-Ţi spun. Îţi mulţumesc că m-ai făcut, nu doar pentru ceea ce sînt acum, ci pentru ceea ce voi fi în viaţa pregătită de Tine, viaţa aceea de care ne e frică. Şi încă un lucru. În acea viaţă nu accept să fiu fără ele. Vrei să mă sinucid în ceruri? Nu, evident. În acest caz, vor veni şi ele lîngă mine. Dumnezeule bun, mai lasă-mă în viaţă pentru a veni la Tine mult mai bun. Ştiu că aşa cum vin, aşa voi rămîne o veşnicie. Ştiu. Lasă-mă, te rog! Luni, 10 iulie 2006. Dar dacă citesc atît de mult pentru a nu mai mai gîndi la mine? Vineri, 21 iulie 2006. O revelaţie a puterii terapeutice a întoarcerii celuilalt obraz. Mă înjură D., în ziarul lui. I-am mulţumit. Cred că rămîne stupefiat în faţa unei asemenea reacţii. Trebuie să treacă vreme pentru a putea reacţiona altfel. E foarte bolnav sufleteşte, mă voi ruga pentru el. Mîine plecăm la V., apoi pe Lotru. Ca întotdeauna în asemenea situaţii sînt fericit şi îmi propun să nu scap clipa printre degete, să fiu atent la ea, ca la un fir de aur căzut din cer în palmă. Termin de citit cartea lui Hawking „Visul lui Einstein şi alte eseuri“ Despre Principiul de incertitudine al lui Heisenberg: o dovadă că lumea nu poate fi cunoscută, lumina nu ajută să vezi miezul tainei (Einstein a demonstrat că nu se poate folosi decît cel puţin o cuantă ca să vezi o particulă, mai puţin nu se poate; cuante însă disturbă traiectoria). Tot H. discută despre „mai multe istorii ale aceluiaşi sistem“. Mai vorbeşte despre modele şi despre necesitatea de a crede în ele… ca modele. Totul e model, de aceea sînt interzişi idolii.

EU SÎNT COPILUL COPILULUI MEU

Cred că visul fiecărui părinte este să fie un model pentru copilul său. Nu am auzit însă pînă acum pe nimeni spunînd că ar dori să semene el cu propriul său copil. Eu spun acest lucru. Ba chiar aş deschide o discuţie pe acest subiect, îndemnîndu-i pe toţi părinţii cu copii mici să reflecteze pe marginea posibilităţii de a încerca să semene ei cu copiii lor, nu doar invers. Cred că dacă în jurul vîrstei de şapte ani un copil nu ajunge să fie pentru părinţii săi un model de trăire şi gîndire, actul educativ a fost, cel puţin parţial, ratat. Acum, aş vrea ca în locul unei analize de psihologie a copilului să spun, pur şi simplu, fără să încerc nici o generalizare, de ce fetiţa mea este pentru mine un model. În primul rînd, îmi place modul în care şi-a construit imaginea ei despre sine. Cînd îi spun că este un om bun, ţine să îmi atragă atenţia că nu are nici un merit în asta, deoarece a avut noroc ca la naştere să primească un înger păzitor cu o inimă bună. Problema pe care mi-o pune este ce se va întîmpla cu acest înger de-a lungul vieţii, adică: inima lui va rămîne la fel de caldă, ori se va mai răci? I-am răspuns că nu doar îngerul este responsabil de ceea ce se va întîmpla, ci şi ea, amîndoi urmînd să se păzească unul pe celălalt şi să se îndemne reciproc să îşi păstreze inimile calde. „Da, aşa voi face“, spune ea şi trece la alte subiecte, mult mai copilăreşti. Prezenţa îngerilor în viaţa copilului meu este un fapt pe care el însuşi l-a stabilit de mult. Cînd încă se afla la vîrsta biberonului, am putut să văd cum rîdea privind atent fiinţe nevăzute de ceilalţi. Citisem despre faptul că sînt copii care stau de vorbă cu îngerii şi atunci m-am putut convinge cu ochii mei că acest lucru este posibil. Probabil că, acum, prezenţa îngerului păzitor în viaţa ei îi dă fetiţei mele o siguranţă de sine pe care mi-aş dori să o am şi eu. Lipsa anxietăţii este un alt aspect pe care l-aş „fura“ de la fetiţa mea. Nu am văzut în ochii ei, niciodată, nici panică, nici plictiseală, nici frustrare şi nici reproş. Cum această stare ţine de domeniul miraculosului, m-am gîndit că printre cauze s-ar putea să fie şi aceea că se simte la biserică precum la ea acasă. Această situaţie se datorează nu vreunui bigotism al părinţilor ei, ci unei întîmplări fericite. Deci, întîmplarea a făcut ca omul pe care l-am angajat să se ocupe de pomii din grădină, de viţa-de-vie, de cositul ierbii, de tot ceea ce solicită mînă de gospodar, să fie cîntăreţ la biserică, unul cu vocaţie în acest sens, nu un funcţionar parohial. Fără să existe vreo decizie în acest sens şi fără vreun program prestabilit, acest copil a ajuns să îl însoţească de sute de ori pe acest om al bisericii la locul lui de muncă – dacă pot să îi spun aşa. Acest firesc al prezenţei copilului în biserică cred că a contat foarte mult, biserica a fost şi este pentru fetiţa mea o a doua casă, cu sfinţii de pe pereţi se poartă copilăreşte, prezenţa sa acolo este una mai mult ludică decît rituală. Ba chiar mă gîndesc ca nu e o prezenţă rituală în nici un caz. Imaginea copilului care vina la biserică speriat de puterea lui Dumnezeu şi care încremeneşte acolo cu ochii măriţi de teama sfinţilor şi cu lumînarea tremurîndu-i în mînă nu îmi trezeşte nici o încredere că ar fi ceva benefic. Din contra, starea de amuzament pe care o are fetiţa mea, care parcă spune din ochi că şi Dumnezeu se joacă cu copiii, mi se pare mult mai potrivită. Am citit că pentru copiii de pînă la şapte ani drumul spre altar este liber; iată de ce i-aş îndemna şi pe părinţi şi pe bunici să nu transforme acest drum al copilului într-unul care trebuie parcurs cu inima încordată, să nu le transmită celor mici propria lor stare şi să nu le impună propriul lor comportament. Ceea ce mă uimeşte cel mai mult la fetiţa mea şi ceea ce îmi trezeşte faţă de acest om de şapte ani un respect desăvîrşit este toleranţa de care dă dovadă faţă de semenii săi, mari sau mici. Ea nu posedă funcţia reproşului. Mă gîndesc cît de mult aş fi cîştigat eu în plan personal dacă m-aş fi lipsit de această funcţie, considerînd, asemenea ei, că nici nu există. Am observat, de asemenea, că acest pui de om îşi construieşte libertatea nu pe afirmarea dorinţelor, ci pe ţinerea lor în frîu. Cred că întotdeauna începe să ceară ceva prin a spune: „Dacă se poate asta, dacă nu se poate, nu-i nimic“. Cînd aud acest „nu-i nimic“ spus în legătură cu o păpuşă pe care şi-o doreşte foarte mult sau relativ la o plimbare pe care o visează, îmi spun că „nu-i nimic“ este o formulă magică pentru libertatea umană. Îmi este imposibil să explic incapacitatea copilului meu de a se pune în situaţia de frustrare şi de a-şi plînge de milă. De altminteri, nu am văzut copil care să plîngă atît de puţin, practic, de cîţiva ani nu am mai văzut-o plîngînd. Este important acest lucru, fiindcă plînsul din copilărie este un exerciţiu pentru plîngerea tăcută de milă de mai tîrziu. Vorbeam mai sus despre prezenţa firească sau hieratică a copilului în biserică. Acelaşi lucru l-aş spune şi despre prezenţa în natură. Pentru mulţi părinţi şi bunici ieşirea în natură cu copiii se face cu sublinieri excesive şi cu o inflaţie de exclamaţii, adică o stare nenaturală de a percepe natura. Nu am atras atenţia copilului meu asupra frumuseţii naturii, am lăsa-o să o descopere singură, precum nu am atenţionat-o nici cu privire la duritatea naturii, adică nu am minţit prea mult cu privire la moartea unui căţel, lăsînd liber sufletul ei să aşeze tragediile acolo unde crede că le este locul. De multe ori, copilul acesta stă singur şi tot de multe ori o întreb dacă se plictiseşte, încercînd să îi sugerez că aş putea inventa un amuzament oarecare. Răspunsul este întotdeauna: „Nu, nu mă plictisesc“, de parcă demonul plictisului, văr primar cu acela al deznădejdii, nici nu ar exista pentru fetiţa mea. Iată o altă trăsătură a personalităţii sale pentru care spun că îl consider pe acest copil un model greu de atins pentru mine, tatăl lui. Acest copil îi laudă pe ceilalţi, îşi laudă prietenii ori de cîte ori i se oferă prilejul. Rămîn uimit să văd cu cîtă bucurie scoate în evidenţă calităţile celorlalţi copii, carisma lor, îndemnîndu-mă, implicit, să îi iubesc şi pe ei. Cred, de altminteri, că ar împărţi cu ceilalţi copiii totul, poate mai puţin pe mama şi pe tatăl ei, cu toate că nu sînt chiar singur că nu ne-ar împărtăşi şi pe noi doi, bunul ei cel mai de preţ, cu ceilalţi copii, adică i-ar plăcea să le fim şi celorlaţi părinţi precum îi sîntem ei. Pentru mine, acesta este un semn de maxima apreciere, chiar de omagiu. Ştiu că îmi influenţez copilul dar ştiu că şi el mă influenţează pe mine. Ne educăm reciproc. Ceea ce mă miră este de ce, în istoria civilizaţiei, părinţii nu au vrut să înveţe niciodată de la copiii lor, considerînd că doar cei mari pot fi modele. Aceasta este una dintre şansele ratate ale omenirii, în pofida lecţiei predate de Iisus. Eu unul aparţin copilului meu în aceeaşi măsură în care el îmi aparţine. Ştiu să fiu copilul copilului meu.

CEI MAI PERICULOŞI DINTRE CEI BLÎNZI

Pentru mine, o categorie aparte de semeni ai mei o reprezintă cei cei care nu vor nimic de la viaţă. Am întîlnit asemenea exemplare umane la tot pasul, în firmele mele, în viaţa de zi cu zi, chiar şi în viaţa personală. Genul acesta de om mi-a creat întotdeauna o iluzie optică, o iluzie de percepţie, fiindcă el este mai întotdeauna blînd, aparent bun, supus chiar, ai impresia că este maleabil şi ductil, ca să zic aşa, pînă cînd te loveşti de cea mai de nesurmontat barieră psihologică din cîte ştiu şi anume lipsa de motivaţie. Omul care nu vrea nimic de la viaţă , care nu are idealuri, care nu işi propune să se perfecţioneze, să se autodepăşească este ca un judoka: îţi foloseşte forţa ta pentru a te face să cazi. Eseurile de la această rubrică au întotdeauna un dram de trimitere literară şi poate că nu e rău să mă refer şi de data asta la cîteva personaje de acest fel, primele care îmi vin în minte. Îl ştiţi pe Oblomov, din romanul „Oblomov“, desigur, al lui Goncearov? E abulic şi ca atare nu mai vrea nimic de la viaţă, răspîndind în jurul său un aer de nevroză. El se simte însă bine, e treaba celorlalţi să se nevrozeze. Cred că şi Ivan Ilici al lui Tolstoi („Moartea lui Ivan Ilici“) e cam la fel. Nici prinţul Mîşkin din „Idiotul“ lui Dostoievski nu-mi place ca om, în mod poate paradoxal, fiindcă nu ai de unde să îl apuci. Stimabilul nene Tache din „Titanic vals“ al lui Muşatescu este personajul pozitiv din această galerie negativă, însă tare îmi e teamă că omul tot retractil ar fi rămas indiferent cît de bună ar fi fost lumea în care ar fi trăit – chiar cea mai bună dintre lumile posibile, vorba lui Spinoza. Omul care nu vrea nimic de la viaţă îşi permite să joace un joc parşiv. El nu deranjează pe nimeni tocmai fiindcă nu vrea mare lucru şi nu solicită să i se ofere ceva din acelaşi motiv. Să fim însă întotdeauna atenţi, pentru că acest personaj nici nu cere, nici nu dă. El este întotdeauna liber, dar cultivă o libertate sterilă, fiindcă pe dinăuntru este, în realitate, gol şi ca atare nu îi pasă de ceea ce i se întîmplă. Marea problemă, care îl face periculos pe un astfel de om, este că nu înţelege de ce nu îi semeni. El ar dori ca lumea să se oprească în loc, să nu evolueze nici un pic, doar timpul să se mişte, încet, înainte, pînă la capăt. Îl interesează pe el ce este şi ce se întîmplă la acel capăt? Aş! Pentru personajul nostru moartea este la fel ca viaţa, ori aproape la fel, ca atare nu îl impresionează nici o dramă decît sub aspect amical ca să zic aşa. Vai, zice el, ce păcat că piticul sa-necat! Aş adăuga că pe el nu îl interesează nici chestiunea reînvierii, adică îi e egal dacă sufletul se face praf cosmic sau dimpotrivă. Aşa stînd lucrurile, pe acest om îl deranjează să fii altfel şi mai ales următoarele: să vrei să progresezi, să crezi cu adevărat în Dumnezeu, să citeşti, să lupţi, să vrei ceva, orice. Să luăm aceste aspecte pe rînd. Progresul în plan personal nu există pentru personajul meu, întrucît totul este vînare de vînt. Dar să nu picaţi cumva în capcana pe care el o întinde! Lui nu îi place nici boema deoarece nu îi simte gustul, nici asceza pentru că e fără sens. Ca atare, nu trăieşte în spiritul Eclesiastului cînd vorbeşte despre vanitate. Are şi el vanitatea lui de om care nu vrea nimic, chiar nimic. Lui i se pare că Dumnezeu este un fel de fantasmă a celor care îşi construiesc nemurirea, un fel de boală lungă ce duce la o moarte sigură, un fel de limbaj menit să exprime nimicul nostru funciar. Dumnezeu? Nu mă mai bate la cap cu asta, e, bine, nu e, iarăşi bine, totul e bine în această curgere egală. Neputînd să se ridice, omul nostru coboară totul la nivelul lui, din reflex, chiar şi pe Dumnezeu îl aduce pe pămîntul său sterp. Să citeşti, vai ce nesimţire! Cititul pentru el este o ameninţare deoarece l-ar scoate din deziluzie, ori el aici se simte la adăpost, în lumea deziluziei apriorice. De ce? Simplu, fiindcă este incapabil să facă ceva cît de cît semnificativ cu viaţa lui, aşa încît se deziluzionează anticipat. Lupta este pentru el ceva murdar, deoarece ar putea risca să cîştige vreo bătălie, ori el nu are ce face nici cu victoriile, nici cu înfrîngerile, totul e carismă. Da, aţi citit bine, personajele de acest fel mizează pe farmecul mai discret ori mai retoric al nepăsării. Este tot ce ar apăra şi vai de cel care nu le acceptă carisma, fiindcă le-o aruncă peste faţă ca pe o mănuşă, după care părăsesc arena, fiindcă ei nu acceptă nici o provocare, nu-i aşa? De ce spun că personajul meu este periculosul din lumea blînzilor? Pentru nimic altceva decît fiindcă este acaparator, te seduce în ritm alert deoarece toţi avem în noi un dram, cel puţin, de abulie. Dacă este adevărat că admirăm ceea ce ne lipseşte, atunci el devine admirabil prin golul perfect din inima sa. Îi admirăm golul sublim, fiindcă nu poate fi destructurat. În prezenţa sa am vrea să fim şi noi vid, să fim nimicul odihnitor. Încercăm, pentru o clipă, să le semănăm acestor oameni mizerabili. De ce mizerabili? Nu numai pentru că ar nega esenţa condiţiei umane, care este speranţa, ci fiindcă ei sfîrşesc realmente într-o mizerie absolută, devin pensionarii perfecţi ai unei lumi imperfecte, lăsîndu-ne să muncim pentru ei la modul impersonal dar aureolaţi de dispreţul lor suveran, muncind totuşi, fiindcă au şi ei nevoie de pîine şi sare şi toate celelalte ale omului. Şi ei sînt oameni. Oameni răi ai unei aparenţe blînde. Sfinţii niciunui rai. Virtuoşii niciunei morale. Pentru astfel de oameni, soarele este dator să răsară, luna poate face ce doreşte, fiindcă nu e importantă în decor, cocorii zboară exagerat de ordonat, iar poezia reprezintă doar o boală de care trebuie să te tratezi singur. Ei merg printre poeţi cu batista la gură, considerîndu-i un fel de tuberculoşi mascaţi, actori falşi ai unei existenţe de butaforie. Dedica-le un poem şi vor fugi ca în faţa unui strigoi. Metafora este, pentru ei, un fel de furuncul apărut pe faţa unuia care ar trebui să-şi ascundă faţa. Aceşti răi aparent blînzi se caută între ei pentru a forma confrerii ale nimicului. Cînd se adună în numele golului devin periculoşi ca o haită care ar sfîşia orice are sens pe lume. Ei nu au punct de sprijin, sînt imponderabili şi, ca atare, perfect adaptabili. Ei reprezintă… Nimic.

DACĂ IISUS S-AR FI NĂSCUT LA PITEŞTI ?

Ce ar fi fost dacă Iisus s-ar fi născut la Piteşti? Cel mai cumplit coşmar care mi-a ocupat vreodată mintea era astfel. Se făcea că Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a născut în urmă cu două mii de ani la Bethleem, ci în zile noastre, în Romînia, la Piteşti. Prima reacţie ar fi venit din partea presei. Să zicem că ar fi fost o nuntă la Mioveni şi s-ar fi auzit că Iisus a preschimbat apa în vin. Îl şi văd pe corespondentul nostru la Realitatea TV transmiţînd de la faţa locului, pe nuntaşi dînd interviuri, iar pe Mîntuitor şi pe Mama Sa hărţuiţi de fătucele cu make-up-uri specifice hotărîte să le bage microfonul în gură. S-ar fi ales praful din minune. Seara, liderii de opinie ar fi disecat întîmplarea la talk-show-uri şi ar fi ajuns la concluzia că aşa ceva nu se poate. A doua zi, tabloidele ar fi relatat că, de fapt, Mîntuitorul a mîncat şi a băut cam mult, aducînd în pagini mărturii ale unor „surse“ care preferă să rămînă anonime. Prefectul ar fi spus că nu comentează asemenea lucruri neserioase şi că principala sa grijă este ca alegerile pentru europarlamentari să iasă bine din punct de vedere organizatoric. Fără îndoială că un anume deputat PNL nu ar fi scăpat prilejul să insinueze că la mijloc este o diversiune pesedistă. În continuare, o anumită parte a presei s-ar fi ţinut scai după grupul de apostoli, pozîndu-i chiar şi de după copacii din grădina Ghetsemani. S-ar fi produs o asemenea mediatizare, încît Cina cea de Taină ar fi fost dată în direct la canalele de ştiri. Dacă Iisus s-ar fi născut în Romînia zilelor noastre, n-ar fi avut loc o răstignire pe crucea de lemn, ci o răstignire pe radio-şanţ. Cea mai terfelită ar fi ieşit Fecioara Maria, în jurul căreia s-ar fi născut zvonuri care nici măcar nu pot fi aşternute pe hîrtie. În ceea ce-L priveşte pe Fiul, nu s-ar fi ajuns la răzbunare, în schimb invidia, ranchiuna, pizma şi perfidia l-ar fi urmărit la tot pasul. Mitocanii, prin cîrciumi, l-ar fi spurcat cu înjurături de mamă şi ar fi ajuns la concluzia că este agent american sau, dimpotrivă, terorist din brigada lui Ossama Ben Laden. Din fericire, scandalul nu ar fi durat mult, fiindcă noi nu ne putem concentra pe o problemă pînă la capăt. Cît de curînd, Traian Băsescu i-ar fi luat locul Fiului lui Dumnezeu pe pagina întîi şi la ştirile de la