Mi-a semnalat cineva că pe google, la numele meu, apare, chiar pe al doilea rând, o trimitere la un blog în care un ziarist din Piteşti îmi face un portret absolut dezgustător. M-am uitat şi eu şi am observat că aşa este, un tip pe nume Mihai Alexandrescu, care lucrează la o gazetă de şantaj şi scandal, scrie despre mine de parcă aş fi duşmanul lui numărul unu. Articolul a apărut în urmă cu vreo cinci luni, dar abia acum am aflat de el. Însă atenţie, nu despre textele mele scrie omul, ci despre persoana mea, de parcă m-ar cunoaşte bine, m-ar şti pe de rost. Numai că eu n-am băut nicio cafea cu Alexandrescu acesta, niciodată, îl ştiu din vedere, fiindcă Piteştiul nu e un oraş prea mare,în rest, n-am habar care e viaţa lui. Totuşi, bănuiala mea este că băiatul acesta a pornit-o spre patruzeci de ani şi a început să realizeze că trăieşte degeaba, adică nu a construit nimic în presă, nu a inventat nici o rubrică, darămite vreo gazetă, nu are casă, nu are bani, nu a depăşit graniţele judeţului, în fine, trăieşte jalnic, iar de aici a dezvoltat un soi de ranchiună, cum se întîmplă la unii rataţi. Durerea lui e cu atât mai mare cu cât băiatul nu e prost, are şi cultură,cred că, totuşi, una din care lipsesc clasicii, eu cel puţin asta „miros”, dar probabil că ori incapacitatea de a aranja bine valorile, ori un deficit de voinţă sau chiar un fel de superficialitate şmecherească l-au împiedicat să se realizeze. Nu ştiu care e situaţia,vorbesc aşa, intuitiv, fiindcă, repet, nu-l cunosc, am scris doar de câteva ori despre nişte articole de ale sale şi cam atât. Într-o vreme, îi citeam blogul, care e redactat curat, doar că mi s-a părut un pic cam steril, scremut elitist, foarte mimetic şi, în consecinţă, nu am mai dat pe acolo. Am dat azi, din nou, dorind să văd cu stau lucrurile cu înjurăturile despre care auzisem. M-am lămurit iute, fiindcă ştiu stilul, am avut, de-a lungul timpului, mai mulţi angajaţi în redacţiile mele care au sfârşit prin a scrie despre mine cam în acelaşi fel, este vorba despre cunoscuta pornire a unora de a-şi înjura şeful după ce au plecat la alt şef, mai ales când realizează că ei vor fi permanent doar subalterni. Mi se pare, nu sunt chiar sigur, că şi acest Alexandrescu a fost, la un moment dat, în subordinea mea, la un post de radio pe care l-am coordonat câteva luni.

În sfârşit, haideţi să vedem, aşa, de amuzament, ce scrie insul.

„Mi-e milă de Smeoreanu” se cheamă textul, ca şi cum nu mai poate Alexandrescu acesta de grija mea, a terminat cu problemele lui şi a început să şi le asume pe ale mele. Mă rog, înţeleg eu că ideea ar fi că am ajuns de plâns,iar el, ca un bun creştin, mă compătimeşte, cam aşa, în stilul în care, în „Faust”, Goethe scrie că Dumnezeu ar fi exclamat: „Mi-e milă de oameni !” De ce i-o fi milă de mine băiatului acesta nu ştiu, doar e mai sărac ca mine, mai jos cu mult ca notorietate, mai banal la înfăţişare, mai neumblat. Îţi e milă de unul când vezi că e bolnav, că a ajuns la şomaj, că i-a luat casa foc, dar aşa, să îţi fie ţie milă pur şi simplu, nu pricep cum vine. Sau poate băiatul înjurându-mă pe mine se preamăreşte pe el ?

Mai departe, citim următoarele:” După ce a băut patru kile de apă plată cu lămâie la cârciuma din sat, Gheorghe Smeoreanu s-a întors acasă, s-a aşezat la calculator şi s-a apucat, foarte lucid, să mă înjure. N-o mai făcuse de trei, patru zile. Speranţa lui este că va obţine de la mine nu atât o participare inteligentă, de tip polemic, care să-l scoată dintr-un dureros anonimat, ci un link pe care să-l acceseze cei care n-au auzit de el. Şi astfel, să-i crească traficul blocat la sub 200 de vizitatori pe zi. Am făcut print-screen-uri, Smeorene, nu te obosi să negi, cam asta e tot ce poţi tu pe internet. Adică foarte puţin.”

Să luăm pe rând ideile acestea, să vedem de unde vin ele. Mai întîi, se spune că stau în…sat, adică undeva nasol, la ţară adică, la periferia societăţii. Nu mă compar, locuind la cîţiva kilometri în afara oraşului, într-o casă minunată, înconjurată de pomi, cu dl Alexandrescu care stă, probabil, la bloc, cu chirie. Ce să facem, nu toată lumea e urbană…Apoi, apare ideea că am trecut pe la cârciuma satului. Trec, să ştiţi, pe acolo, cel puţin o dată pe lună, mai beau o bere cu primarul, ori cu cine mai e prezent, mă simt de-al comunităţii. Mai e însă o nuanţă şi anume că aş bea la modul vicios, temă de altfel mereu reluată de acest Alexandrescu şi de şeful său de la ziar, Donoiu. Fiind blog locul acesta în care scriu, poate nu depăşesc prea mult deontologia gazetărească spunând că aceşti doi băieţi au, din câte am auzit, ceva probleme cu sănătatea, nu intru în amănunte, dar pe acest motiv ţin regim, apă plată, opriţi de la sare, de la dulciuri etc., iar de aici supărere mare pe oricine îşi permite să bea o sticlă de vin. Să le dea Dumnezeu sănătate, eu nu am probleme de acest fel şi, după 12 ore de muncă, tăinuiesc bucuros la un pahar cu un prieten. O altă chestiune este că am scris despre Alexandrescu pentru a-mi creşte traficul pe site. Adică blogul său are atâţia şi atâţia cititori , încît dacă scrie de mine, gata, am făcut rost de accesări pe site. M-am uitat să văd dacă blogul respectiv e pe Trafic şi nu e, evident, era o dată, acum s-a delogat ca să nu se observe că are 6-7 cititori pe zi, adică amicii autorului, probabil. Cât priveşte traficul „Criteriilor politice”, el este cât trebuie să fie la o publicaţie de acest fel, am vreo 4-5 mii de accesări pe lună, dar lucrez la promovare şi va fi mult mai bine. Oricum, sunt în prima jumătate a clasamentului, deasupra chiar a unor cotidiane cu zeci de angajaţi, însă asta e treaba mea, când va avea şi Alexandrescu propriul său ziar, abia atunci să se lege de managementul şi valoarea altuia. Deocamdată, băiatul ştiu că e un simplu redactor, nu bag mâna în foc nici că ar avea carte de muncă pe undeva, aşa încât e clar că îşi permite mai mult decât i-ar da voie propria sa condiţie. Ce mai zice pe acolo ? Că aş nega ceva, nu ştiu ce, dacă e vorba despre traficul pe net, nu am cum, oricine are un computer poate să vadă clasamentul, probabil că Alexandrescu nu e prea familiarizat cu astfel de lucruri. Dar să continuăm cu următorul paragraf:

„Bătrânelul are, totuşi, o angoasă: se apropie campania electorală, politicienii dispun de sume importante pentru publicitate şi, dacă, în continuare, nu se face vâlvă în jurul lui, nici dracu’ nu-l va băga în seamă. Aşa că îl înjură pe Alexandrescu şi-astfel, povestea-i gata. Problema nu e că mă atacă.”

„Bătrânelul”, adică eu ! Frate, am 54 de ani, o să ai şi tu, altceva ce să mai zic ? Cretină e însă ideea că aş căpăta notorietate „înjurându-l” pe marele Alexandrescu. La ultimul sondaj de opinie, realizat de nu mai ştiu cine, în 2007, pe primele trei locuri la notorietatea ziariştilor din Argeş eram eu, Gabriel Grigore şi Mişu Golescu, nici urmă de Alexandrescu pe primele zece poziţii, aşadar reţionamentul e, cum spuneam, tembel. Ce mai zie băiatul ? Ia ascultaţi:

„Eu, de exemplu, am citit cu pasiune şi cu plăcere polemici literare purtate, să zicem, de Kenneth Tynan cu Eugene Ionesco, pamflete absolut savuroase scrise de George Călinescu şi multe, multe altele – ca de exemplu pamflete şi fiziologii sociale scrise de autori britanici – şi înţeleg prea bine că aşa ceva te poate scoate din gheena uitării.”

Aţi înţeles ceva în afara faptului că Alexandrescu se dă citit şi sugerează că are lecturi de lux ? Că doar nu era să citească el altceva decât „pamflete şi fiziologii sociale scrise de autori britanici”, nu-i aşa ? Aşa e, când ştii puţine, te bagi în seamă sigur. În rest, dacă citiţi cu atenţie fraza lui de mai sus, veţi observa că nu are nicio noimă. Să vedem în continuare:

„Problema este că Smeoreanu mă înjură ca la uşa cortului, învineţit de ură şi frustrat că nu-i răspund. Problema este că recurge la registrele stilistice ale ultimilor manelari, înăbuşindu-şi bruma de talent scriitoricesc cu care l-a înzestrat natura. E treaba lui: eu n-am de gând să-l înjur. Mi s-a părut amuzant s-o fac anul trecut, într-o polemică începută tot de el. Anul ăsta, îl las să se degradeze de unul singur, eu am alte planuri, mult mai serioase. Am îmbătrânit înainte de vreme, aşa cum îi place lui să spună. Iată: recunosc!

Hai că numai „învineţit de ură” nu sunt eu, cel mult de râs, când citesc chestii din astea. Tot repetă Alexandrescu cuvântul „problema”, a rămas setat că ar fi aici o „problemă”. Apoi, nu ştiu cum e cu „bruma de talent scriitoricesc”, câta vreme eu sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar el nu e, fiindcă nu a publicat nicio carte. Când o publica, vedem ce talent are, până atunci, nu avem cum, oricât am vrea. Următorul paragraf:

„L-aş sfătui, totuşi, să se apuce de scris cărţi. Vara asta, cât timp, n-a mai aruncat cu – era să-mi scape o vorbă urâtă – pietre în alţii, i-a ieşit o povestire timidă ce ar putea fi unul dintre capitolele unui foarte interesant roman. Şi ar putea fi şi un început – tardiv în cazul lui – al unei frumoase cariere de scriitor. Sigur, este vorba despre o povestire pe teme care-l stimulează preponderent: sex, femei şi psihanaliză.”

Păi, de scris cărţi m-am apucat de multă vreme, numai că am scris şi am publicat cărţi de poezie, fiindcă aşa este la tinereţe, iar pe baza acestor cărţi, despre care critica s-a exprimat pozitiv, am ajune membru al USR. Acum, am început să scriu proză, dar să ştie Alexandrescu faptul că în 1989 publicasem deja romanul „Memoria nu arde” care s-a vândut în zece mii de exemplare, aşadar nu am început deloc tardiv, doar că acum o fac mai sistematic. Ce e drept, presa nu îţi prea lasă timp pentru literatură, dar de la o vreme mă străduiesc să lucrez pe ambele planuri. Dar ce spune Alexandrescu despre celelalte vreo zece titluri publicate de mine în domenii precum teologie, teoria comunicării etc. ? Ce spune el despre faptul că o carte de a mea, „România, jocuri de interese”, este citată la bibliografie de lucrări editate de Academie şi este studiată de doctoranzi de la importante universităţi străine ? Nimic nu spune, fiindcă asta nu-i convine băiatului acesta, măcar pentru simplu fapt că e conştient că nu va reuşi niciodată să realizeze nici măcar jumătate din ceea ce am amintit eu aici. În ce priveşte ideea că eu scriu cărţi pe teme de „sex, femei, psihanaliză”, ceea ce, zice el, n-ar fi normal, îi semnalez că probabil 90% dintre scriitorii din toate timpurile au făcut la fel, adică au scris despre sex, femei şi angoase. Next.

„Probabil încă nu s-a lămurit unde începe şi unde se termină o femeie. Probabil, biet adolescent întârziat, încă mai caută, unele răspunsuri, în texte şcolăreşti, dar scrise corect din punct de vedere gramatical.”

Ei, dragii mei, aici Alexandrescu are dreptate, nu m-am lămurit unde începe şi unde se termină femeia. Dacă el s-a lămurit, bravo lui. Doamne, ce exprimări naive are domnul acesta ! Continuăm:

„Mai spune Smeoreanu, pe undeva – foarte interesant – că l-a citit pe Dostoievski fără maestru, ceea ce l-a afectat. Nu de la Dostoievski i se trage, fiţi liniştiţi, nu mai credeţi minciunile lui gogonate. Niciun om nu poate ajunge ca el, fiindcă îl citeşte pe Dostoievski. Este, însă, cât se poate de adevărat că n-a priceput nicio iotă din sufletul artiştilor ruşi (şi aş putea să-i fiu un maestru în acest sens dacă n-aş şti că omul e pur şi simplu incapabil să înţeleagă unele lucruri), tot acest comportament tragându-i-se de la altceva. N-am să intru acum în detalii, dar am să spun că aşa (cum e acum) îl vom vedea cât timp va exista pe lume şi să-l ajute Dumnezeul în care se laudă că crede, să aibă o viaţă cât mai lungă. Îl vom vedea mereu înjurând, spumegând, denaturând unele texte pe care nu binevoieşte să le citească până la capăt şi manipulând, cum îi convine lui, realitatea. Dar ne-am obişnuit cu el. Sunt convins că la finalul fiecărei zile nu se simte mişto în pielea lui. Pentru asta mi-e milă de el.

Paragraful acesta ultim e lung şi are amestecate prin el multe mizerii. Mai întâi, ideea că am ajuns cumva, rău, demn de compătimit de Alexandrescu. Am spus cum stau lucrurile, dar aş mai adăpuga ceva. El e capabil, după cum am observat, să redacteze, în medie, câteva zeci de rânduri pe blog, atât îl ţin curelele. Eu fac o revistă, am emisiuni la televizor, scriu cărţi, călătoresc prin lume, mai merg şi la…cârciuma din sat, mai încerc să văd, fără succes,”unde începe şi unde se termină femeia”, ca să folosesc vorba lui naivă. El în schimb ce face ? N-am habar, nu scrie nimic memorabil, niciun articol de Doamne ajută, nici o carte, nimic. Mai departe, mă întreb de unde ştie Alexandrescu că nu am „priceput nicio iotă din sufletul artiştilor ruşi” , drept pentru care ar putea să îmi fie el „maestru”… Domne, chestiunea asta e cea mai tare din tot articolul, adică să te propui cuiva drept „maestru”, fără să te roage, e comic. Mai zice acest om că voi fi mereu văzut înjurând. Probabil prin presă. Trebuie să precizez, fiindcă lumea nu ştie, că în gazeta la care lucrează el apar cele mai mizerabile calomnii şi şantaje din toată presa argeşeană, ceea ce nu este cazul în „Criterii politice”. Cât despre mine, au scris acolo, la ei în ziar, sute de notiţe greţoase, ajungând să spună chiar că „fut 14 secunde”, vă rog să-mi iertaţi reproducerea, amuzaţi-vă dacă puteţi, eu unul chiar m-am distrat.

Alexandrescu încheie spunând că precis nu mă simt bine „în pielea mea” seară de seară. Aici a nimerit-o, chiar aşa stau lucrurile. Se simt mereu bine „în pielea lor” doar maniacalii şi idioţii. Şi acestea fiind zise, hai să îmi văd de alte treburi, mi-am făcut datoria, am reprodus tot articolul omului, am răspuns conştiincios, mai mult însă nu am ce discuta cu unul care zice despre el că ar fi „maestru” la „sufletul artiştilor ruşi”. Poate maistru.

Noroc, maistre !